DE CE SORIN OPRESCU ŞI NU CEILALŢI?

„Singura salvare a învinşilor

este de a nu spera în salvare”.

 Vergiliu – Eneida

 

„Votul este cel mai puternic instrument

conceput vreodată de un om pentru eliminarea nedreptăţii

şi distrugerea teribilelor ziduri care îngrădesc oamenii”.

 Lyndon B. Johnson

  

DE CE SUSŢIN UN CANDIDAT INDEPENDENT LA

PREŞEDINŢIA ROMÂNIEI?

» PAMFLET »

 

După 20 de ani de la Revoluţie (dacă a fost revoluţie, şi nu lovitură de stat) nu mai este nici o îndoială pentru nimeni că Silviu Brucan nu avea dreptate. Românilor le trebuie un secol să înveţe democraţia şi nu numai 20 de ani.

Unde am ajuns după 20 de ani de capitalism şi democraţie în capitalism? La dezastru, la sărăcie, la corupţie cu rang de stat, la şomaj necontrolat, la disoluţia autorităţilor statului, la o datorie publică care depăşeşte 1/3 din P.I.B., la o ţară neguvernabilă, la manipulaera populaţiei prin mass media aservită miliardarilor de carton, la îmbogăţirea unei clase cosmopolite prin jaful proprietăţii de stat, la importul de cereale, carne, legume, fructe pentru că agricultura noastră nu mai există, la o Românie a consumului, la o Românie ajunsă în faza insolvenţei, a colapsului economico-financiar, aservită instituţiilor de credit internaţional şi băncilor străine, la umilinţă şi tratament discriminatoriu pe teritoriul UE şi nu numai.

Inconştienţa guvernanţilor şi setea de putere cu orice preţ au dus România la instabilitate politico-economică şi socială care nu poate avea decât un singur rezultat – falimentul (mai devreme sau mai târziu, dacă nu apare vreo minune).

Mai avem vreo şansă să redresăm ce se mai poate redresa? Poate că da, poate că nu.

Vitală pentru România poate fi alegerea preşedintelui în 22 noiembrie (6 decembrie) 2009. Circul poate fi oprit sau poate continua dacă răbdarea românilor nu a ajuns la limita insuportabilităţii.

Analizând situaţia, ca orice cetăţean român cu drept de vot care vrea să trăiască într-o ţară normală, am ajuns la următoarele raţionamente configurate în scenarii mai mult sau mai puţin posibile, dar care pot da naştere unor discuţii, controverse, acceptări şi chiar decizii proprii.

 

 

VARIANTA 1 – „Un preşedinte pentru România”

 

TRAIAN BĂSESCU – PREŞEDINTE

„Ceea ce nu opreşte legea, opreşte

buna-cuviinţă. / Quod non vetat lex,

hoc vetat fieri pudor”.

 Seneca – Troades, III

 „Rolul justiţiei este să nu nedreptăţească pe oameni,

iar al cuviinţei să nu-i ofenseze; în aceasta constă

mai ales caracterul frumuseţii de conduită”.

 Cicero – Despre îndatoriri

 

Scenariul fericit:

–        un alt Băsescu preşedinte;

–        se leapădă de PD-L şi devine cu adevărat preşedintele tuturor românilor;

–        numeşte un prim-ministru tehnocrat, specialist în macroeconomie (independent sau chiar pe Theodor Stolojan) care formează un guvern de uniune naţională cu specialişti din rândul partidelor politice din parlament şi chiar din afara parlamentului;

–        în caz contrar, dizolvă parlamentul şi îl trimite la alegeri anticipate;

–        începe cu adevărat lupta împotriva corupţiei, rezolvându-şi mai întâi problemele sale şi ale familiei legate de anumite fapte nedemne şi nelegale, precum şi pe cele ale supuşilor săi din PD-L: Ridzi, Udrea, Videanu, Berceanu, Blaga etc.;

–        evită amestecul în treburile guvernului, justiţiei, serviciilor secrete şi se conformează constituţiei;

–        România – devine ţara „bunului simţ”;

–        Traian Băsescu dovedeşte că este un preşedinte demn de respect prin ceea ce zice şi face.

 

Scenariul nefericit – AUTOCRAŢIE, URMATĂ DE DICTATURĂ:

 

–        dizolvă parlamentul;

–        scandalul politic continuă;

–        numeşte prim-ministru de la PD-L, probabil pe unul dintre apropiaţii săi (Elena Udrea, Vasile Blaga, Adriean Videanu sau chiar Răzvan Ungureanu) şi formează un guvern interimar din politicieni docili, fani ai autocraţiei băsesciene care au sprijinit sau chiar subvenţionat campania electorală, atât din PD-L, cât şi din PSD (mă refer la trădătorii din grupul Oprea sau la cei din grupul de la Cluj). Astfel, Videanu se va ocupa în continuare de economia sa şi a bordurilor sale, Berceanu de autostrăzile construite după greve, Blaga de vămi şi poliţia de frontieră, Pogea de îndebitarea României ş.a.m.d.;

–        dacă alegerile nu ies bine, îi trimite din nou la alegeri anticipate;

–        corupţia înfloreşte – sunt promovaţi în funcţiile (dătătoare de „fonduri”) de la vamă, poliţie de frontieră, finanţe, gardă financiară, transporturi, dezvoltare economică, mediu etc., membrii de familie sau asociaţii miniştrilor şi rudelor lor sau cei care-şi cumpără postul şi cotizează în continuare;

–        începe marea răzbunare – se răzbună pe toţi adversarii politici;

–        la nivel de judeţ, preşedinţii populari PD-L-işti ai Consiliilor Judeţene care şi-au subordonat prefecţii care acum sunt simple marionete politice, mai au o variantă pentru autototalitarism absolut: să-şi promoveze soţiile în funcţiile de prefecţi că şi aşa tot ele controlează, dictează şi beneficiază de „avantajele” funcţiei (aşa-i la noi);

–        economia se prăbuşeşte;

–        inflaţia nu mai poate fi stăpânită nici măcar de reprezentantul „Clubului de la Roma”, Mugur Isărescu – guvernator BNR;

–        România intră în colaps.

 

Urmarea firească – Dictatura prezidenţială sau Adminsitrarea economiei româneşti de către împuterniciţii Comisiei Europene.

Pericolul – întoarcerea României la anul 1989.

 

 

VARIANTA 2 – „Învingem împreună”

 

MIRCEA GEOANĂ – PREŞEDINTE

 

„Falsitatea în cuvinte nu e mai puţin

rea decât falsitatea în acţiunile vieţii”.

  S. Smiles – Fă-ţi datoria

 „Unii oameni sunt ca orologiile

care arată o oră şi sună alta”.

 Proverb danez

 Scenariul fericit:

-        revine la statutul de diplomat de mare anvergură, în care poporul are mare încredere;

–        se „leapădă” de gruparea din PSD care l-a subjugat, şantajat şi transformat dintr-un „băiat bun” într-un politician cu un discurs plin de falsitate;

–        se distanţează de „BARONII LOCALI” de Bucureşti, Constanţa, Vrancea, Olt, Timiş, Teleorman, Dolj şi Bacău şi chiar de aripa conservatoare comunistă din partid;

–        devine preşedintele tuturor românilor, conducând ţara cu diplomaţia pe care o stăpâneşte cu profesionalism;

–        formează un guvern de uniune naţională format din specialişti în frunte cu un prim-ministru tehnocrat, cum ar fi Mugur Isărescu sau Daniel Dăianu;

–        nu acceptă în guvern nici un fost ministru pentru că aceştia au distrus economia ţării;

–        dacă nu reuşeşte uniunea naţională, declanşează alegeri anticipate şi aşteaptă votul poporului;

–        determină adoptarea urgentă a unui program de măsuri de ieşire din criză urmând modelul celei de-a treia căi: renaşterea social democraţiei în tandem cu neoliberalismul;

–        asigură climatul de linişte şi înţelegere în ţară;

–        declanşează o adevărată luptă împotriva corupţiei, chiar dacă trebuie să-şi sacrifice şi apropiaţii;

–        deschide porţile marilor puteri ale lumii aducând România în rândul ţărilor „normale” de pe această planetă.

 

Scenariul pesimist – FEUDALIZAREA ROMÂNIEI, BARONIADA ŞI VANGHELISMUL:

 

–        devine preşedintele manipulat de găştile din jurul său, de baronii locali, zişi social democraţi, şi nu numai, care acum îşi cer drepturile pentru sprijin;

–        numeşte un prim-ministru din rândul celor care au mai fost miniştri, care-şi aduc lângă ei gaşca (ginerii, fiicele, cumnatele, soţiile, asociaţii, sponsorii), aşa cum vor negocia Hrebenciuc (PSD) cu Fenechiu (PNL), cu Verestoy Attila (UDMR) şi cu Varujan Pambuccian de la minorităţi. E posibilă şi intrarea lui Adrian Năstase în schemă, dacă părintele PSD va reuşi să-şi impună în sfârşit punctul de vedere în partidul pe care l-a pierdut din mână;

–        circul politic continuă, dezvăluirile continuă;

–        începe răzbunarea cu duşmanii din PD-L, apar informaţiile din dosarele de la DGIPI „culese” de Vanghelie şi DNA trece de partea puterii sau se autosuspendă. Pesediştii cer adversarilor să-şi justifice averile, casele, terenurile, vilele din străinătate, autoturismele, iahturile şi avioanele private;

–        cei care şi-au pierdut posturile obţinute în serviciile publice deconcentrate cu greu şi cu mare efort financiar, se reîntorc pe posturi mai hotărâţi ca niciodată să-şi recupereze investiţiile;

–        corupţia înfloreşte, florile sale sunt culese de toţi participanţii la marea coaliţie antibăsesciană şi antipedelistă;

–        programul de măsuri anticriză se aseamănă cu ceea ce a fost şi în anul 2009, orientat spre cheltuirea banilor publici şi nu pe crearea de venituri;

–        economia se prăbuşeşte în continuare, IMM-urile falimentează, ne împrumutăm în continuare pentru a evita mişcările sociale de masă, leul cade, ţara intră în colaps economic

 

Urmarea firească – o adevărată revoluţie populară şi probabil reîntoarcerea la o economie de stat cu regim autoritar majoritar de stat (posibil temporar).

Pericolul – întoarcerea României la epoca fanariotă.

 

 

VARIANTA 3 – „România bunului simţ”

 

CRIN ANTONESCU – PREŞEDINTE

 

„De bun simţ toată lumea are nevoie,

puţini îl au şi fiecare crede că îl are”.

 Benjamin Franklin – Almanahul

          sărmanului Richard

 Luaţi bunul simţ drept lege, / Deşi până la el /

Alunecos e drumul / şi-i greu de mers spre ţel”.

 Boileau – Arta poetică

 Scenariul fericit:

–        un preşedinte cu o gândire (declarată) diferită de clasa politică îmbătrânită şi compromisă cu 20 de ani (dar din care a făcut şi el parte);

–        guvern în frunte cu primarul Sibiului, Klaus Johannis, alcătuit din specialişti susţinuţi de noua alianţă PSD, PNL, UDMR şi minorităţi;

–        guvernul poate fi mai unit, disciplinat, mai coerent dacă primul ministru „independent” va putea să-şi aleagă singur miniştrii;

–        un program de măsuri de ieşire din criză mai „german”, mai legat de Europa, poate fi salvator sau cel puţin ameliorator;

–        îmbinarea neoliberalismului cu social democraţia modernă – poate constitui baza aplicării şi în România a strategiei prevăzute de a treia cale. Desigur, varianta cu Crin Antonescu impune neoliberalismul ca forţă politică decidentă;

–        în ipoteza funcţionării noii alianţe (PNL + PSD + UDMR + minorităţi), guvernul Johannis poate asigura o guvernare mai bună decât cea din perioada 2005-2009 (înfrângerea orgoliilor pesediste, acceptarea cererilor udemeriste şi ale minorităţilor sunt cerinţe ale păcii şi stabilităţii politice şi sociale);

–        e greu de crezut că un preşedinte liberal, provenit de la un partid, ce reprezintă 15-16% din parlament, poate să coaguleze în jurul său două aripi ale fostului FSN.

 

Scenariul pesimist – STATUL PATRICIENILOR (O CLASĂ PRIVILEGIATĂ):

 

–        preşedintele Crin Antonescu consfiinţeşte noua alianţă PNL + PSD + UDMR + minorităţi pe o perioadă de 3-4 ani numindu-l premier pe Mircea Geoană (dacă între timp nu-l vor „devora” hienele din propriul partid), uitându-l pe Johannis la Sibiu, pentru că altfel trebuie să facă pace cu PD-L şi Băsescu;

–        guvernul politic fidel, reprezentant al noii alianţe, va fi negociat de Hrebenciuc, Fenechiu şi Verestoy Attila;

–        girul pentru miniştrii acceptaţi îl vor da Dinu Patriciu şi Ion Iliescu, secondat de Adrian Năstase;

–        va începe „ciolaniada” şi reîmpărţirea tuturor „posturilor” ocupate „în forţă” de protejaţii PD-L;

–        vor ieşi la iveală vechii şi mereu aceiaşi demolatori ai sectoarelor importante ale economiei României. Vor începe bătăliile pentru ministere între cei care n-au făcut niciodată ceva bun pentru România. Cu siguranţă că vom avea spectacol în care interpreţi vor fi:

• Nicolăescu şi Bazac – pentru sănătate;
• Cioloş şi I. Sârbu – pentru agricultură;
• David şi Nica – pentru interne;
• Vosganian şi Niţă – pentru finanţe;
• Cioroianu şi Diaconescu – pentru externe;
• Vanghelie şi Ruşanu – pentru DGIPI;
• Mazăre şi Körodi – pentru mediu;
• Chiuariu şi Oprişan – pentru justiţie;
• L. Orban şi M. Mitrea – pentru transporturi;
• Andronescu şi Adomniţei – pentru învăţământ.

Din această luptă pe viaţă şi pe moarte pentru posturi (ciolane) se va crea instabilitate.

–        corupţia va atinge cote nebănuite, inflaţia va falimenta orice firmă care are contractate credite în valută, banii publici vor lua drumul grupurilor de interese;

–        miliardarii vor deveni şi mai mari „miliardari”, iar sărăcia va deveni o problemă naţională;

–        „patricienii” şi „baronii locali” vor „lua” din nou tot ce se mai poate „lua” din această ţară, îşi vor muta averea în alte ţări sau în paradisurile fiscale şi vor părăsi România ajunsă în colaps economic şi financiar;

 

Urmarea firească – revoluţia, administrarea europeană sau totalitarismul vor fi singurele posibile soluţii de ieşire din această stare.

Pericolul – trimiterea României la epoca castei patricienilor, cunoscută încă din Roma antică.

 

 

VARIANTA 4 – „Hai, România!”

 

SORIN OPRESCU – PREŞEDINTE

 

„Sunt o mulţime de oameni ale căror suflete timide

şi descurajate nu încearcă deloc să aştepte o

soartă mai bună… Nu trebuie oare să faci tot

ce este cu putinţă ca să le deştepţi curajul pierdut şi

să le arăţi speranţele celor mai dulci gândiri?”

 Cicero – Despre prietenie, XVI

 „Virtutea rămâne scopul comun al tuturor desăvârşirilor

şi cauza primară a tuturor beatitudinilor. Ea face pe om

raţional, circumspect, înţelept, chibzuit, gânditor, brav,

cugetat, onest, fericit, plăcut, veridic şi erou în toate privinţele”.

 Baltasar Gracian – Oracolul manual al înţelepciunii în viaţă

 Scenariul fericit:

–        partidele nu mai au un preşedinte al lor;

–        preşedintele este independent;

–        preşedintele numeşte un prim minsitru tehnocrat, specialist în macroeconomie şi finanţe, de tipul lui Mihai Tănăsescu, Florin Georgescu, Mişu Negriţoiu sau chiar Mugur Isărescu (care trebuie să facă şi sacrificii pentru ţară);

–        primul ministru desemnat formează un guvern de uniune naţională – din specialişi cu expertiză pe domenii, nominalizaţi de partidele parlamentare, şi chiar de cele neparlamentare, pe baza unor coeficienţi raţionali, stabiliţi în consens pentru pacea socială şi ieşirea din criză;

–        program naţional de redresare şi ieşire din criză bazat pe sprijinirea întregului mediu de afaceri, a celor care realizează venituri, care contribuie la relansarea şi creşterea economică, bazat pe măsuri de diminuare a sărăciei, de stopare a corupţiei, de diminuare a cheltuielilor bugetare, sprijinirea producţiei interne industriale şi agricole, stoparea importurilor nejustificate, relansarea exporturilor;

–        neamestecul în activitatea guvernului, a justiţiei, a parlamentului va constitui fundamentul manifestării separării puterilor în stat şi a respectării constituţiei;

–        depolitizarea serviciilor publice deconcentrate şi a instituţiilor statului – va asigura instaurarea profesionalismului şi a normalităţii;

–        România bolnavă economic, financiar, politic şi social va fi vindecată de un preşedinte independent, care nu depinde de nici un partid, de nici un grup de interese, ci doar de nevoile, dorinţele şi speranţele cetăţenilor.

 

Scenariul mai puţin fericit – DECLANŞAREA UNUI „RĂZBOI” ÎNTRE POPOR, reprezentat de preşedintele independent Sorin Oprescu şi POLITICIENII care conduc partidele în folosul şi pentru inetresele lor şi ale familiilor lor:

 

–        preşedintele numeşte primul ministru independent, tehnocrat, care nu poate forma un guvern de uniune naţională pentru că grupurile de interese din interiorul şi din afara partidelor refuză să-şi piardă puterea şi avantajele;

–        preşedintele dizolvă parlamentul, iar membrii acestuia sunt obligaţi să dea ochii cu electoratul povestindu-i ce au făcut pentru şi în interesul alegătorilor din colegiile respective;

–        între timp, preşedintele însărcinează un prim-ministru independent, tehnocrat, să formeze un guvern de tehnicieni care să conducă treburile urgente ale ţării şi să pregătească alegerile anticipate;

–        după alegeri (după 6 luni), alegeri care ar putea schimba componenţa clasei politice eliminând ceea ce e de eliminat, preşedintele încearcă din nou formarea unui guvern de uniune naţională pentru ieşirea din criză şi dacă nu obţine sprijinul din partea parlamentului, procedează constituţional trimiţându-i din nou în faţa poporului în anul următor, guvernând tot cu tehnocraţi;

–        în paralel, preşedintele solicită instituţiilor statului să-şi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi să declanşeze o adevărată luptă împotriva corupţiei, a jafului naţional, a crimei organizate, a deturnării, delapidării şi cheltuielilor ilegale a banilor publici, solicitând modificarea legislaţiei în consens cu legile internaţionale (europene şi nu numai) referitoare la aceste probleme;

–        independenţa preşedintelui şi puterea dată de popor prin alegeri vor determina revigorarea instituţiilor statului, schimbarea clasei politice, intrarea României în normalitate;

–        scenariul este mai puţin fericit pentru că din această luptă vor ieşi „răniţi”, arestaţi, judecaţi, condamnaţi toţi cei care au furat, jefuit şi însuşit ilegal părţi din patrimoniuil naţional, toţi cei care nu pot să-şi justifice averile dobândite prin fraudă, mită, înşelăciune, toţi cei care au devenit vătafii serviciilor publice deconcentrate care toacă banii publici după bunul plac, care au feudalizat România;

–        la Bucureşti se fac alegeri pentru un nou primar general.

 

Pericolul – acest scenariu exclude pacea politică cel puţin pentru primii doi ani de mandat (două alegeri parlamentare prelimiare posibile), dar poate avea o mai mare susţinere populară având în vedere caracterul justiţiar şi trezirea clasei politice la realitatea românească a anului 2010. Inconştienţa politicienilor poate genera costuri suplimentare pentru alegeri anticipate.

 

 

OPINIA MEA

 

Fără a avea pretenţia unei viziuni analitice cu un înalt grad de predictibilitate, scenariile prezentate mai sus emană din analiza logicii comportamentului actual al clasei politice, a conducătorilor săi, a candidaţilor la preşedinţia României, a stării de fapt a vieţii politice, economice, sociale şi culturale din ţara în care trăim din ce în ce mai rău şi mai nesigur.

Dacă acum, la începutul campaniei, sunt sau nu sunt subiectiv în susţinerea unui candidat independent la preşedinţia României, rămâne de văzut, viaţa va dovedi dacă în scenariile mele s-au înscris adevăruri sau ficţiuni, dacă România s-a salvat sau a capitulat în faţa RĂULUI.

 

 

P.S. Fiind un independent, susţin un independent; fiind un justiţiar, suţin un justiţiar; fiind un român cinstit, onest şi de bun simţ, susţin un candidat român cinstit, onest şi de mare bun simţ. Parafrazând cuvintele testamentare ale lui Ştefan cel Mare din drama „Apus de soare” de Barbu Ştefănescu Delavrancea: „România n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, nu este a lui Oprescu, nu este a noastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor”. De aceea nu ne putem bate joc de ea.

A sosit momentul schimbării adevărate în societatea românească!

 

 

 

Hai, România!

„STEJAR – EXTREMĂ URGENŢĂ”

„Consideraţia pentru alţii

ne orânduieşte purtarea”.

 

Goethe, Maxime şi reflecţii

 

 

 

» PAMFLET » 

 

 

 

        Se pare că cerul politicii româneşti, compromisă în 20 de ani de post-comunism, începe să se însenineze şi să capete culoarea azurie.

       Un lider marcant al politicii româneşti îndrăzneşte să tragă semnalul de alarmă asupra viitorului sumbru al social democraţiei româneşti „privatizată ad hoc” de către o mână de „trădători”, de „parveniţi”, de „baroni locali” neprofesionişti sau agramaţi, „corupţi”, „avizi de putere”, „aventurieri politici”. Îngenuncherea PSD-ului partidului preşedintelui ţării este, în opinia liderului Octav Cozmâncă, „o atitudine iresponsabilă susţinută de vanităţi şi ambiţii personale” jignitoare şi umilitoare pentru social democraţia românească.

       Replica „trădătorilor social democraţiei” nu a încetat să apară. Au fost mulţi, toţi confuzi, fricoşi, ezitanţi, speriaţi, agramaţi.

       Total ieşită din comun a fost poziţia unuia dintre creatorii vestitului „Grup de la Cluj”, liderul PSD Timiş, preotul Ilie Sârbu, care a spus „Cozmâncă a fost întotdeauna omul din bucătăria partidului. Din bucătărie poţi să ieşi în două feluri, şi până la urmă aşa a şi ieşit: Ori pe tavă gătit, ori la tomberonul de gunoi. Domnul Cozmâncă a ieşit la tomberon. La tomberonul istoriei partidului”.

       Această atitudine absolut halucinantă mă înspăimântă (pentru că de uimit, nu mă mai uimeşte nimic) pentru că denotă nestăpânire de sine, limbaj de tip legionar, ameninţare cu sacrificarea, intoleranţă faţă de alte opinii, teamă de adevăr care poate determina acţiuni incontrolabile şi reprobabile.

       Preotul Ilie Sârbu, prin înclinarea sa către biserică, ar fi putut să fie ultimul care poate să spună astfel de lucruri. Dar, desigur, nu poate să părăsească culoarul pe care se află încă din 2005 până în prezent, timp în care atitudinile sale de „curaj şi obiectivitate” se încheiau cu expresii: „L-am plesnit pe comunistul de Iliescu de nu s-a văzut. Moşu crede că mai este pe vremea când era preşedintele ţării”; „L-am plesnit pe Năstase de faţă cu toată lumea. Să înţeleagă că e terminat politic. Eu voi rămâne în politică încă 50 de ani prin Daciana şi Victor”; „Ne-am înşelat cu alegerea lui Geoană. Avea dreptate moşu”.

       El trebuie să-i plesnească pe toţi pentru că probabil el este trimisul „Domnului” pe pământul politicii româneşti. Mai înainte de a-şi bate joc de cineva, Ilie Sârbu, zis „preotul” sau „popa” (pentru că titlul de economist dat de Universitatea Mihai Eminescu din Timişoara într-un timp „record” e greu de luat în calcul), trebuie să răspundă activului de partid din Timiş şi simpatizanţilor PSD la foarte multe întrebări, pe care o să le pun pe blog cât de curând.

          Asemeni PSD din România (aşa cum aprecia Octav Cozmâncă), PSD Timiş nu mai este un partid de stânga (sau centru stânga) pentru că principalii lideri actuali au un comportament de dreapta, străin social democraţiei. Nucleul actual de lideri care stau străjeri procesului de disoluţie a filialei Timiş a PSD sunt grupaţi astfel:

– Ilie Sârbu	– „proprietarul filialei”, „liderul suprem” despre care oamenii din lumea bisericii spun că „dacă nu face rău într-o zi, nu se simte bine;
– Sorin Grindeanu – Adam Crăciunescu	– marionetele de primă scenă, principalii beneficiari ai „caşcavalului”, [e] vanghelizaţi;
– Bojin Titu – Matei Viorel – Ţâţu Nicuşor – Oprea Nicolae	– ţinuţi în frâu, executanţi fideli ai ordinelor „patronului” (fără voia lor), ameninţaţi cu dosare şi decapitări pentru „fapte” din istoria privatizării;
– Dogariu Eugen – Băcanu Horia – Ţoancă Radu – Suciu Matei – Tiuch Cătălin – Dobra Călin – Ritivoiu Mihai	– marionete de „după scenă”, tineri căzuţi în plasa liderului, deveniţi slugi diversioniste şi oportuniste, mândri de isprăvile lor;
– Milutinovici Emilia – Buni Doina	– ultimele reprezentante ale feminismului pesedist timişean, dornice de „afirmare politică” pentru care sunt dispuse să ridice „mânuţa” la votul dispus de şef;
– Bociu Sabin – Sima Ioan	– reprezentanţi ai vanghelismului pesedist, bine înstăriţi din salariile de primar, principalii beneficiari ai „caşcavalului”;
– Negoiţă Adrian	– sindicalist „neconvins”, tot timpul în căutare de bani şi funcţii;
– Andea Petru – Covaci Dorel – Ilaş Alger – Miloş Dănuţ	– temători şi schimbători, cu poziţii din cele mai surprinzătoare, piese de şah nebăgate în seamă;
– Marcel Mihoc	– singurul de care se tem mulţi, greu de subordonat şi îngenuncheat, cu coloană vertebrală dreaptă, dar care nu poate sau nu vrea să spună „tot ce ştie”.

           Am convingerea fermă că membrii PSD şi simpatizanţii acestui partid de stânga ar dori să cunoască răspunsurile liderilor săi la următoarele întrebări:

1.      Ce avere aţi dobândit de când sunteţi în funcţiile politice şi administrative şi cum o justificaţi având în vedere valoarea totală a retribuţiei primite de către dumneavoastră şi familia dumneavostră, precum şi veniturile obţinute din alte activităţi desfăşurate?

2.      Pe cine aţi protejat şi protejaţi şi în prezent pentru că v-a pus la dispoziţie tot felul de foloase şi bani?

3.      Pe ce criterii v-aţi promovat fiicele, fiii, protejaţii în funcţii politice şi administrative în detrimentul membrilor de partid care au muncit cu adevărat pentru social democraţie?

4.      De ce aţi trădat Partidul Social Democrat îngenunchindu-l PDL-ului sub lozinca „totul pentru interesul naţional”? Nu cumva aţi vrut să ajungeţi cu orice preţ miniştri, europarlamentari, secretari de stat, şefi de servicii deconcentrate, vicepreşedinţi şi viceprimari?

5.      Cine v-a permis să luaţi decizii în numele partidului pentru a vă instala în posturi de consilieri municipali şi judeţeni, şefi de deconcentrate, subprefecţi, oameni ai clientelei politice care vă subvenţionează pe faţă?

6.      Credeţi că mai este necesar să vă demonstreze cineva că faceţi parte din rândul „trădătorilor” care au participat la puciul de la Congresul PSD din aprilie 2005, fiind complicii şi membrii nucleului Grupului de la Cluj? Recunoaşteţi că din acest motiv PSD Timiş a pierdut tot ce putea pierde în judeţul Timiş de când Ilie Sârbu a preluat conducerea partidului, filiala Timiş?

7.      Credeţi că electoratul este atât de prost încât să mai creadă în minciunile voastre şi ale liderului naţional ameţit de putere şi de întâlnirile cu activul prin diferite judeţe unde i se face cultul personalităţii mai ceva decât „răposatului”?

8.      Sunteţi conştienţi că aţi devenit un fel de „baroni locali” sau, chiar unii dintre voi, marionete ale grupurilor de interese care au subjugat filiala şi că, voit sau nevoit, promovaţi principiului „partidul suntem noi”?

9.      Sunteţi mulţumiţi că aţi reuşit ca în prezent PSD Timiş să aibă în Consiliul Executiv foarte multe marionete, slugi, iresponsabili care nu au coloană vertebrală, dar care pentru a-şi menţine poziţia de „membru cu coloana ruptă” sunt în stare să-şi vândă şi sufletul? Sunt oare inconştienţi sau şantajabili, iar „Iuda” poate fi sperietoarea lor?

10. Sunteţi dispuşi să răspundeţi pentru haosul şi disoluţia organizaţiei judeţene şi a organizaţiilor teritoriale ale partidului din Timiş care nu mai sunt viabile, nu mai au membri, nu mai reprezintă nimic?

11. Sunteţi conştienţi de pericolul distrugerii partidului creat de deciziile abuzive şi nestatutare luate de liderul Ilie Sârbu şi acompaniate de „slugile” lui de a exclude din partid oameni care nu-i împărtăşesc metodele, cultul personalităţii, subjugarea partidului grupurilor de interese care alimentează bugetele de partid? Sunteţi dispuşi să toleraţi în continuare dictatura, ameninţarea, şantajul, diversiunea, traficul de influenţă sau răsplata lingăilor şi marionetelor?

12. Pe ce considerente aţi promovat în funcţii persoane care n-au muncit nimic în partid? Ale cui odrasle, păpuşi sau slugi sunt cei care ocupă acum funcţii „caşcavalizate”? Exemplu: Birău Nicuşor, Jurcă Simona, Ţenche-Constantinescu Alina, Hrişcu Gheorghe, Râşnoveanu Daniel, Micluţa Dan, Giuchici Camelia, Coman Claudiu, Barbu Silvia, Sima Aurelian, Miheţ Traian-Ştefan, Forga Dragoş, Licker Monica, Lăzureanu Elena-Voichiţa, Lifa Sabin, Oros-Groza Cristian-Dan, Popa Maria, Nagy Narcis-Octavian, Popovici Cristian, Brad Eugen.

13. Recunoaşteţi că în PSD Timiş s-a ajuns la statuarea principiului „banii înainte de profesionalism, banii înainte de respectul şi credinţa în social democraţie, banii înainte de toate”?

14. V-aţi întrebat vreodată ce considerente au stat la baza promovării liderului judeţean Ilie Sârbu în conducerea partidului sau în guvern, de către preşedintele Mircea Geoană, pentru că cele legate de rezultate (ajunse la jumătate faţă de 2004) nu pot constitui suporturi nici măcar pentru menţinerea în funcţia de preşedinte al filialei? Credeţi că sunt străine conducerii filialei timişene fenomene, semnalate de Octav Cozmâncă, legate de „puterea banului, linguşirea şefului şi lustruitul clanţei, privatizarea partidului, aventurile politice, satisfacerea intereselor personale, dar şi a celor apropiaţi: soţii, soţi, copii, soacre, amante, interlopi, mafioţi?”

        Nu-mi rămâne decât să adresez tuturor oamenilor de bine din acest partid să iasă „în faţă” să „ia poziţie” faţă de politicienii corupţi, mincinoşi, compromişi, îmbogăţiţi din bani publici sau din şpăgi, nepăsători la greutăţile oamenilor, dictatori şi nelegiuţi.

          În final întreb, cu întreaga consideraţie şi condescendenţă, toţi membrii de la baza partidului:

 Puteţi oare să vă debarasaţi de teama repercusiunilor, să analizaţi cu responsabilitate soarta, orientarea şi conduita PSD – filiala Timiş şi cu mult curaj să decideţi în deplină cunoştinţă de cauză asupra liderilor actuali, complet compromişi în faţa electoratului, prin deciziile luate numai pentru ei şi familiile lor, precum şi pentru cele ale acoliţilor lor?

 

 P.S.  În curând aşteptaţi şi reacţionaţi la chemarea „Mişcării de rezistenţă” propusă naţiunii de Marius Tucă, aşteptând un semnal asemănător celui din istoria României la momentul august 1944 – „Stejar, extremă urgenţă”!

ROMÂNIA E BOLNAVĂ. SĂ VINĂ DOCTORUL!

„Alegerile nu sunt îndeajuns.

Într-o democraţie adevărată, ceea ce se întâmplă între alegeri

reprezintă adevărata măsură a felului în care

guvernul îşi tratează cetăţenii”.

 

Barack Obama (2006)

 

–  PAMFLET –

  

„Porneşte

MIŞCAREA DE REZISTENŢĂ”.

 

            Acesta este titlul articolului de primă pagină al Jurnalului Naţional de ieri, semnat în mod surprinzător, dar meritoriu, de marele jurnalist Marius Tucă. Acest manifest, magistral de altfel, m-a determinat să revin în blogosferă să mă alătur acestei mişcări.

 

            România e bolnavă şi are nevoie de ajutor, are nevoie de tratamente, are nevoie de toţi oamenii de bine al căror vot din 22 noiembrie 2009 poate să o scape de nemernicii care au îmbolnăvit-o.

            Trăim zilele celei mai grele toamne de după revoluţie. Economia românească slăbită din temelii, plină de falimente, ipoteci neplătite şi şomaj provoacă suferinţă umană şi se îndreaptă spre catastrofă. Veniturile la buget sunt străvezii, cheltuielile cu salariile bugetarilor au crescut în loc să scadă, ne împrumutăm extern cu miliarde de euro să plătim pensii şi salarii, banii publici sunt cheltuiţi fără judecată sau se fură, corupţia a înflorit şi se derulează la vedere, investiţiile publice sunt încă în fază incipientă.

           Spectrul politic e de nerecunoscut, nu se mai ştie cine face politică „de dreapta” şi cine „de stânga”.

            La stânga se declară fel de fel de baroni locali, adevăraţi feudali care au transformat multe judeţe în propriile „feude”.

            La centru dreapta se declară fel de fel de indivizi care sunt mai degrabă asemănători zapciilor, arendaşilor, încasatorilor, şpăgarilor.

            La dreapta sunt filozofii economiei libere de piaţă, umflată cu pompa şi dezumflată de o singură săgeată.

            „Meritul” celor trei curente e că au adus economia în starea de a se zbate între viaţă şi moarte. Gândirea „profundă” a ultimilor 5 ani a fost subjugată ideii preconcepute de a cheltui banii publici pentru pensii şi salarii –evitând o revoltă populară. Ce rămâne, rămâne – mai investesc în câte ceva, mai le rămâne câte ceva şi lor (pentru ei şi pentru campanie) şi uite aşa „timpul trece, şpaga merge, poporul tace, noi muncim cu drag”.

          Presa, radio-televiziunea şi alte mijloace media sunt reduse la tăcere şi consens, sunt subjugate politic şi pline de simbriaşi în solda potentaţilor zilei. La talk-show-uri – şi în general la emisiunile TV – vezi tot felul de balerine, top modele, agramaţi, mincinoşi, aroganţi, atotştiutori, proşti, intoleranţi, marionete, papagali, neputincioşi, schimbători de macaz (opinie) de la o seară la alta, mizerabili foşti şi actuali colaboratori ai structurilor securisto-comuniste care pozează în sacrificaţi pe altarul salvării României.

            Este clar pentru tot românul că politica guvernului bicefal a eşuat. Cel mai slab guvern din istoria României, format din electronişti, preoţi, ingineri siderurgi, ingineri mecanici şi mai ştiu eu ce, a dat României numai circ şi iar circ într-o perioadă de criză economică profundă.

            Mai avem o şansă să nu cădem în neant, aşa cum a căzut Emil Boc la emisiunea lui Andrei Gheorghe. Să ne trezim în 22 noiembrie 2009 şi să reacţionăm printr-un vot raţional, salvator, dătător de speranţă. România trebuie tratată, vindecată, are nevoie de cel puţin un doctor.

            Dar cu cine avem de a face în această toamnă „neagră” de care depinde viitorul nostru?! Cine sunt doctorii care şi-au exprimat disponibilitatea de a salva România?

–        Un matelot – care nu vrea să dea timona din mână, deşi a băgat nava în furtuna cea mai cruntă şi a ales echipajul cel mai neprofesionist, dar şi incapabil să facă ceva.

–        Un diplomat – care cu stiloul şi vorba, specifice diplomaţiei, rosteşte fraze fără substanţă sau promisiuni puţin studiate, argumentate, bazate pe realităţi, care devin minciuni electorale şi compromisuri.

–        Un profesor de istorie încă neliniştit – care susţine că salvarea României o pot face numai liberalii, adepţii capitalismului, adepţii liberalismului economic.

–        Un medic chirug – fără de partid, independent economic şi politic, care a câştigat bătălia pentru primăria capitalei în luptă cu o întreagă armată formată din generali de dreapta şi de stânga.

–        Un poet – scriitor şi jurnalist – deosebit de cult şi vocal, cu discurs naţionalist, veşnic candidat la preşedenţia României.

–        Un afacerist – cu mulţi bani şi discursuri creştine, fără şanse reale.

 

            Cui ar trebui să-i acordăm încrederea că va vindeca România? Desigur, celui mai bun, mai moral, mai cinstit, mai sincer, mai uman, mai hotărât, mai independent, mai curajos şi mai european. Încerc, în cele ce urmează, să construiesc portretul personalităţilor candidate la Cotroceni, în lumina percepţiei populare, a stărilor de fapt, rezultatelor, faptelor, manifestărilor şi atitudinilor celor 4 potenţiali preşedinţi ai României.

 

           Domnul TRAIAN BĂSESCU – Preşedintele României, părintele PD-L, 58 de ani, un politician versat, un strateg de înaltă şcoală, un adevărat „lup de mare”, puternic şi neînfricat, inteligent şi abil, cu o mare capacitate de persuasiune (convingere), cu mult umor, dar şi cu multă încrâncenare, schimbător şi imprevizibil, răzbunător, dar şi protector, animat de o mare dorinţă şi plăcere de a se întâlni cu mari grupuri de oameni.

            Visul lui Traian Băsescu – doctor în navigaţie:

–        preşedinte jucător;

–        două mandate la purtător;

–        un partid disciplinat;

–        un guvern subordonat.

            Ce a promis poporului român? „SĂ TRĂIŢI BINE!” 

            Ce a oferit poporului român? „Piese de teatru” lacrimogene sau filme „de acţiune” gen thriller, aplaudate întotdeauna de apropiaţii săi „gânditori populari”, toţi bine înstăriţi din afaceri cinstite conduse cu pricepere şi dăruire în timpul liber dintre două şedinţe sau reuniuni ale parlamentului, guvernului, instituţiilor statului sau ale administraţiei publice locale ai căror aleşi sau angajaţi erau, băi de mulţime, diversiuni şi scandaluri intens mediatizate, legate de afacerile cu cântec ale unora din preajma domniei sale, de răpirea jurnaliştilor, de furturile de armament, de comerţul cu armament, de deturnări de fonduri publice în ministere, de arestări la comandă sub lumina reflectoarelor, de scandaluri cu jurnaliştii.

           Deşi lupta împotriva corupţiei – clamată de preşedinte ca obiectiv al mandatului său – a început în forţă cu arestări televizate în direct, cu zornăit de cătuşe şi mascaţi, s-a încheiat ca şi filmele cu final sovietic, adică fără ca cineva să mai înţeleagă ceva.

            Schimbarea „clasei politice pline de securişti, de comunişti şi de corupţi”, ţepuirea jefuitorilor de ţară, precum şi alte promisiuni ale preşedintelui au fost transpuse în fapte contrarii, cum ar fi coaliţiile politice neviabile, cu parteneri pasivi şi perverşi (acum căsătoriţi, acum divorţaţi, acum în concubinaj, acum dispuşi la adulter, ca apoi să-şi declare dragoste până la moarte). Un circ fără bani. Nicicând discordia dintre partidele româneşti nu a fost mai mare.

             Ce ne-a mai oferit cincinalul domnului Băsescu?

            Disoluţia autorităţilor statului, politizarea serviciilor secrete şi a justiţiei, pauperizarea populaţiei, falimentarea IMM-urilor, distrugerea sistemului sanitar, bulversarea sistemului de învăţământ cu reformatori şi reforme care de care mai ingenioase sau mai stupide, învrăjbirea fără precedent a marilor jurnalişti care se devorează reciproc.

           Alianţa cu PSD-ul, „duşmanul de moarte” al PD-L-ului şi al preşedintelui, l-a încoronat cu lauri pe campionul deciziilor imprevizibile şi responsabilul pentru eşecul celui mai neperformant şi debusolat guvern din istoria României.

           Dacă după 5 ani de preşedenţie domnul Traian Băsescu lasă România bolnavă grav, la ce ne putem aştepta după alţi 5 ani de mandat, în care e greu de presupus că îşi va schimba comportamentul şi atitudinea şi în plus va trebui să suporte şi efectele crizei economice care va persista cu siguranţă?! La „metastază” sau la „parastase” de reamintire a decesului sau, printr-o minune, la „Renaşterea României din propria-i cenuşă” spre binele locuitorilor ei.

 

           Domnul MIRCEA GEOANĂ – preşedintele PSD din România, 51 de ani, diplomat de elită, diplomat de carieră, cu master la Harvard şi Paris (E.G.A.), inteligent, prezentabil, respectat şi apreciat în diplomaţia internaţională pentru probitate profesională, personalitate care ani la rând a fost în fruntea clasamentului care măsura încrederea populaţiei în politicienii români, a constituit pentru social democraţia din România (după alegerea ca preşedinte în 2005) speranţa transformării, reformării, restructurării, renovării, recredibilizării partidului pentru a deveni forţa politică numărul 1 a ţării.

           Visul lui Mircea Geoană – doctor în diplomaţie:

–        de la Washington la Dăbuleni şi apoi la Cotroceni.

          Ce a promis domnul Mircea Geoană românilor?

–        „O Românie socială în care pe primul loc sunt oamenii”;

–        Un Partid Social Democrat – garant pentru „PROSPERITATEA, SOLIDARITATEA, DEMNITATEA ROMÂNIEI”;

–        „Un partid de stânga, european, reformat, responsabil în faţa poporului”.

           Care sunt rezultatele şi efectele conducerii social democraţiei româneşti de către echipa lui Mircea Geoană după 5 ani de mandat?

          Un partid slăbit de lupta multiplelor grupări interne antagonice, un partid compromis de guvernarea cu democrat-liberalii al cărei succes se măsoară prin intrarea economiei româneşti în recesiune profundă, la un pas de colaps. Cetăţenii „României sociale” a domnului preşedinte Mircea Geoană sunt mai săraci, mai deznădăjduiţi, mai umiliţi, mai minţiţi ca niciodată şi la un pas să-şi înmormânteze şi SPERANŢA, ultimul lucru care le-a mai rămas. Dorinţa şi credinţa domnului preşedinte Mircea Geoană de a construi împreună cu partidul său o Românie prosperă, solidară şi demnă s-a năruit pentru că astăzi România a ajuns umilită, divizată şi egoistă.

           Îndatorarea României „fără just temei” de la băncile străine cu miliarde de euro pentru a plăti salariile bugetarilor şi pensiile (de teama unei noi revoluţii, de data aceasta adevărată) a fost un gest de management economico-financiar bazat pe gândirea asemănătoarea cu aceea a unui contabil de fermă agricolă sau de furnal. Pentru acest lucru e vinovat PSD-ul pentru că atunci când s-au împărţit portofoliile, în loc să aleagă Ministerul de Finanţe şi să numească un profesionist, şi-a luat Ministerul Afacerilor Interne pentru a avea acces la informaţii necesare protecţiei camarilei cu probleme.

           Schimbarea comportamentului şi atitudinii preşedintelui Mircea Geoană, în special în ultimul an, este de neînţeles şi greu de acceptat de marea masă a membrilor de bază ai partidului, precum şi a simpatizanţilor social democraţiei. Acum 4 ani, la o întâlnire de partid la Cluj Napoca, după un an de la preluarea preşedenţiei partidului, îi spuneam domnului Mircea Geoană: „Domnule preşedinte, «rupeţi pisica» acum când nu e prea târziu, curăţaţi partidul de oportunişti, de corupţi, de baroni locali, promiteţi numai ce puteţi face şi recredibilizaţi partidul pentru că numai nucleul dur, şi nici acesta în totalitate, mai crede în social democraţie”. Atunci a promis Consiliului Naţional că va schimba din temelii partidul. Stupefacţie! Modernizarea şi recredibilizarea PSD s-a materializat însă în aducerea baronilor locali în primul rând şi de multe ori chiar înaintea preşedintelui partidului, promovarea în partid şi în administraţie pe bază de „favoruri şi bunuri necuvenite”, enclavizarea structurilor judeţene, „dictatul” corupţilor şi corupătorilor, compromiterea prin alianţe politice potrivnice doctrinei social democrate.

           Scăderea în sondaje cu mult sub partid se datorează comportamentului duplicitar, discursului plin de falsitate, reacţiilor confuze şi târzii la atacuri sau la diverse probleme mediatizate, autocompromiterii prin apropierea şi recunoaşterea drept lideri de opinie ai partidului a unor personaje pentru care, nu demult, partidul era stigmatizat că este partidul baronilor locali corupţi.

           Eu nu cred că Transilvania, Banatul, precum şi alte zone ale României au nevoie de o social democraţie cu o doctrină de stânga falsă, emanată de noile „eminenţe cenuşii” (de altfel învechite) ale partidului, provenite din judeţe şi instalate la centru, pe care nu demult părintele partidului şi mass media le ridica la rang de baroni locali.

             Congresul partidului şi-a ales statutar o conducere naţională şi nu pot să-mi imaginez cum astăzi partidul se supune deciziilor imature şi nestatutare ale unor lideri locali cum sunt Vanghelie, Oprişan, Constantinescu, Mazăre, Toma, Dragnea, Sârbu, Niţă. Promisiunile făcute de domnul preşedinte Mircea Geoană şi transmise poporului s-au transformat în minciuni, datorită sfătuitorilor analfabeţi în economie şi sociologie, precum şi politicii PD-L care a vrut astfel să compromită PSD şi pe liderul său. Acum profesorii înjură, medicii înjură, pensionarii plâng, poliţiştii ies în stradă, justiţia refuză să mai funcţioneze, bugetarii sunt speriaţi de şomaj, iar PSD-ul se ocupă de comisii de anchetă săpându-şi singur groapa.

            Uimitor pentru social democraţii de la baza partidului, şi chiar şi pentru simpatizanţii acestuia, este că în tot acest răstimp preşedintele fondator al partidului, domnul Ion Iliescu, „a tăcut şi înghiţit în sec”, a tolerat prin lipsă de intervenţie subjugarea partidului unor grupuri de interese, îngenunchierea partidului la Cotroceni, înlăturarea din partid a celor care au avut altceva de spus decât „nemernicii trădători” care-l sfătuiesc şi compromit pe Mircea Geoană. Tot în acest timp, domnul Adrian Năstase filozofează şi încă îşi mai tratează rănile provocate de Traian Băsescu şi de colegii binevoitori şi acceptă cu stoicism „dictatul” lui Mircea Geoană.

            Domnul preşedinte Mircea Geoană a visat şi visează să ajungă preşedinte.

             Eu îi doresc succes şi noroc să-şi îndeplinească visul, iar atunci când îl va imortaliza pe CD-ul aparatului foto să-şi amintească faptul că abia de atunci încolo îl va judeca istoria poporului român de ce va face sau nu va face, cu sau fără „gaşca” ce acum îl înconjoară şi care abia atunci va cere mai mult şi mai mult prin orice metode şi pe orice căi.

            Nu-mi doresc şi nu-i doresc nici Domniei sale să transforme România în feude, aşa cum a transformat partidul sub lozinca introducerii adevăratei „democraţii de partid” care, de fapt, a fost şi este o dictatură bine consfinţită, instaurată cu bună ştiinţă în filiale unde liderii, acceptaţi de preşedintele naţional, sunt adepţii aserţiunii „Le parti c¢est moi!”.

           Oricum, dacă visul nu se va împlini, atunci cu siguranţă Mircea Geoană va deveni conştient că „trădătorii partidului” (bine şcoliţi) l-au vândut lui „Zeus”, binefăcătorul lor, protectorul lor şi al faptelor lor producătoare de insomnii, iar încrederea pe care le-a acordat-o va fi considerată „taxa pe inocenţă”.

            România are nevoie de un preşedinte înconjurat de tot felul de indivizi care să-l manipuleze sau are nevoie de un om integru, credibil şi independent?

 

 

           Domnul CRIN ANTONESCU – 50 de ani, născut la Tulcea, profesor de istorie, stagiar 3 ani, deputat de 17 ani, fost ministru al tineretului şi sportului, cu experienţă managerială redusă.

          Visul lui Crin Antonescu – doctor în filozofie:

–        preşedinte de alt tip;

–        liberalism excesiv;

–        la guvern, miliardarii;

–        la partid, imobiliarii.

           Declarativ, vrea să se detaşeze de clasa politică, căutând să mimeze „virginitatea” politică, deşi a fost şi este dependent de grupul miliardarului Dinu Patriciu care, de altfel, l-a sprijinit la preluarea conducerii PNL. Propăvăduitor al capitalismului, al liberalismului economic absolut ca reţete pentru fericirea României, consideră criza economică un eşec al statului, uitând că în prima perioadă a crizei liberalii reprezentau şi chiar conduceau „statul”.

            Ce au promis liberalii? Fericirea României dominată de economia de piaţă şi de succesul liberalismului economic de piaţă, de reducerea rolului statului.

            Ce au făcut liberalii domnului Crin Antonescu? În mod paradoxal, sub guvernarea liberală statul şi-a întărit poziţia în economie într-un mod clientelar, a crescut numărul angajaţilor bugetari, precum şi salariile acestora, s-a cheltuit 37% din PIB în timp ce s-a încasat 31% din PIB. Infatuarea liberală, de atunci şi de acum, pentru creşterea economică realizată, umflată şi dezumflată pentru că nu avea o bază sănătoasă, compromisurile din spatele uşilor închise făcute cu PSD pentru a rămâne cu orice preţ la guvernare, nepotismul, reformarea catastrofală a sistemului sanitar, lipsa de profesionalism de la Ministerul Învăţământului, bâlbâiala de la Ministerul Muncii, afacerea Sterling, politizarea serviciilor publice deconcentrate prin promovarea de incompetenţi care însă aveau carnet de partid şi multe altele sunt caracteristicile principale ale activităţii guvernamentale liberale care a „întins” economia la picioarele crizei economice, determinându-i dimensiunile actuale.

             Prezenţa domnului Crin Antonescu pe unul din culoarele cursei prezidenţiale este percepută ca fiind admirabilă, sublimă, dar care până la urmă „lipseşte cu desăvârşire”. Nici măcar Dinu Patriciu nu poate să mai schimbe imaginea candidatului liberal care se vrea alt tip de politician aspirant la Cotroceni, deşi de aproape 20 de ani a participat la mahalalizarea politicii româneşti.

 

           Doctorul SORIN OPRESCU – 58 de ani, profesor universitar doctor, chirurg eminent, manager cu multă experienţă, fost senator şi actual primar general al capitalei Bucureşti, independent politic.

           Deşi trădat în 2000 la alegerile pentru primăria Bucureştiului, în luptă cu Băsescu, de câţiva dintre „trădătorii de serviciu” din PSD, reuşeşte după 8 ani să învingă numai prin susţinere populară determinată de personalitatea sa, de voinţa şi tăria de caracter. Având capacitatea de a spune „NU”, de a se ridica, de a se opune incompetenţei, necinstei, îmbogăţirii frauduloase, imoralităţii, şantajului şi compromisului politic, „Doctorul” a avut curajul de a părăsi un mare partid şi de a-şi asuma riscul de a o lua de la început pe cont propriu.

           Sorin Oprescu are capacitatea de a fi şi profesorul universitar cu discurs elitist şi chirurgul eminent şi doctorul care se apleacă şi alină suferinţele bolnavilor şi băiatul, acum bărbatul, crescut în unul din cartierele Bucureştiului greu de „dat la-ntors” ce poate să-şi schimbe cu uşurinţă discursul trecând de la jargon la argou, adaptându-se cu mare spontaneitate oricărei situaţii provocate de orice tip de personaj cu care intră în dialog. Are discurs profund, plin de idei şi înţelesuri, dar simplu, pe înţelesul tuturor. Talentul de a ieşi din capcanele adversarilor politici este completat de modestia, amabilitatea şi prezenţa de spirit care-l fac agreabil, interesant, ascultat şi acceptat.

             Ce poate să aducă Sorin Oprescu politicii şi poporului român?

           Visul lui Sorin Oprescu – adevăratul doctor:

–        o altă viziune despre viitorul unei Românii respectate şi recunoscute în lume;

–        înţelepciune şi linişte în conducerea ţării;

–        seriozitate şi moderaţie;

–        responsabilitatea chirurgului care este obişnuit să taie cu bisturiul pentru a salva vieţi omeneşti;

–        independenţa absolută a unui preşedinte faţă de partidele politice ce-i conferă detaşarea şi libertatea în luarea deciziilor;

–        eliberarea instituţiilor statului de sub influenţa politică;

–        sprijinirea reală a independenţei justiţiei şi credibilizarea acesteia;

–        scoaterea serviciilor secrete româneşti de sub „şenilele tancurilor” politice, profesionalizarea acestora în scopul consolidării şi apărării siguranţei naţionale;

–        înlăturarea pericolului reînvierii şi reinstaurării poliţiei politice;

–        o legătură indestructibilă cu societatea civilă, cu poporul;

–        spiritul mobilizator pentru unirea forţelor în efortul de a face totul pentru binele cetăţenilor României;

–        impunerea competenţei în guvernarea ţării;

–        atragerea intelectualităţii şi elitelor la prefigurarea şi construirea unui viitor de invidiat acestei naţiuni greu şi des încercate;

–        schimbarea clasei politice actuale, intervenind „chirurgical” pentru înlăturarea din instituţiile statului a acelei părţi obosite, ruginite, ponosite, compromise, îmbogăţite, opace şi insensibile, mincinoase şi corupte, îngălbenite de vreme, îmbuibate, arogante, tupeiste, perfide şi sfidătoare;

–        o abordare realistă, fermă şi indubitabilă a unităţii şi integrităţii României;

–        renaşterea patriotismului şi a dragostei de ţară;

–        o „cruciadă” adevărată împotriva corupţiei şi criminalităţii în limitele respectării legii şi drepturilor omului.

            Numai aşa mai poate fi vindecată România.

            Acum un DOCTOR adevărat pentru un popor în suferinţă într-o ţară secătuită este mai necesar ca oricând şi poate constitui împlinirea ultimei speranţe a oricărui român – o ţară mai bună, mai dreaptă, un popor mai puţin nefericit.

             Fiecare dintre noi are dreptul de a-şi alege „DOCTORUL” şi de a-i da votul său.

             Dacă Sorin Oprescu va candida, eu îi voi da fără nici o ezitare votul meu.

            Sprijin cu toată energia mişcarea de Rezistenţă iniţiată de Marius Tucă prin manifestul din 9 septembrie 2009 şi mă alătur încercării „de a readuce în România bunul simţ, moralitatea, educaţia, corectitudinea şi excelenţa”.

 

P.S. Teama de „bisturiul” DOCTORULUI OPRESCU a reaprins spiritele în PSD. Se zvoneşte peste tot că „dictatorii partidului” din filialele enclavizate cer jurăminte de credinţă „supuşilor” (adică declaraţii notariale timbrate şi parafate) ameninţându-i cu excluderi, deconspirări, mediatizări ale dosarelor pentru fapte penale, eliberări din funcţii (unele care au fost şi plătite), repercusiuni ulterioare „de tip stalinist”. Acesta poate fi începutul sfârşitului perioadei de tranziţie politică, de la dictatura socialistă de stat la democraţia adevărată după 20 de ani de jaf şi depravare politică.

 

 

 

         „Răspunsul este: putem,                    „Schimbarea nu este niciodată uşoară,

sub îndrumarea unui lider potrivit”.                        însă întotdeauna posibilă”.

         Barack Obama (2006)                                              Barack Obama (2005)

RIDICOLI

„N-am îndreptat către Dumnezeu decât o singură rugă,

una foarte scurtă: «O, Doamne, fă-mi duşmanii ridicoli».

Iar Dumnezeu mi-a îndeplinit ruga”.

 

Voltaire (1767)

 

 

 

» PAMFLET »

 

 

 

RIDICOL – care stârneşte râsul sau batjocura, caraghios, comic;

care este absurd, mic, neînsemnat, derizoriu.

 

(DEX, Academia Română,

Institutul de lingvistică Iorgu Iordan)

 

 

 

            După o pauză de câteva luni de zile, timp în care m-am ocupat exclusiv de problemele grupului de firme din care fac parte, care trebuie să supravieţuiască aşa-zisei „crize” din care este greu să ieşi cu bine cu o „economie de trei parale” ca a noastră, gestionată de miniştri amatori, specialişti în orice altceva decât în macroeconomie, conduşi de Emil Boc şi Mircea Geoană, preşedinţii celor două partide aliate care se străduiesc să cheltuiască banii publici în interesul partidelor lor şi mai puţin pentru depăşirea greutăţilor provocate de actuala „depresiune” economică – mă simt obligat faţă de prieteni şi colegi să revin în actualitate pentru că „isteria” care a cuprins minţile „bolnave” ale unor politicieni privind posibilitatea revenirii mele în politică într-un partid naţional de opoziţie mă determină să iau poziţia cuvenită.

            Scârbit de „aşa-zisa politică” a unor „nemernici” aciuiţi prin P.S.D. care-şi bat joc de ideologia şi statutul partidului şi dezamăgit de poziţia conducerii centrale a Partidului Social Democrat şi, în primul rând, de cea a preşedintelui Mircea Geoană, ajuns la cheremul „baronilor locali”, m-am decis să-mi văd de viaţa şi activitatea mea şi să fac abstracţie de ceea ce se întâmplă în societatea românească, în general şi în cea timişoreană, în special – ambele afectate profund de corupţie pe faţă, îmbogăţirea fără just temei a aleşilor naţiunii, minciună, nedreptate, şantaj, luptă pe viaţă şi pe moarte pentru „ciolan”, comerţ cu „funcţii” în administraţie pentru oportunişti, delatori, sponsori, şantajişti, „tălpi” ale grupurilor de interese, dare şi luare de mită, deturnarea şi delapidarea banilor publici etc.

            Dar, se pare că cei care sunt născuţi pentru a fi „politicienii diavolului” nu au loc de mine şi sunt interesaţi în a-mi stabili ei viitorul politic şi nu numai. Decât să se ocupe de viitorul meu, mai bine ar trebui să se pregătească să dea socoteală celor care i-au ales despre cum şi-au îndeplinit promisiunile electorale, despre cum cheltuiesc banii publici şi cum satisfac cerinţele sponsorilor, dar mai ales despre ce au făcut pentru binele cetăţenilor acestui judeţ.

            O simplă discuţie de principiu cu Domnul Profesor universitar Robu Nicolae, Rectorul Politehnicii, actualul preşedinte interimar al P.N.L. (pe care eu îl stimez pentru integritatea, onestitatea, sinceritatea şi cinstea sa), despre posibilitatea alăturării mele partidului de opoziţie pe care dânsul, împreună cu noul Birou Teritorial Judeţean trebuie să-l reformeze în vederea alegerilor prezidenţiale din toamnă, a produs panică printre unii membri ai acestui partid şi a neliniştit pe „măriile lor” Ilie Sârbu şi Constantin Ostaficiuc, „prieteni” şi „colaboratori” recunoscuţi, ambii specializaţi în trădarea prietenilor şi chiar a şefilor, ambii susţinuţi de sponsori renumiţi, ambii cu contribuţii remarcabile la dezvoltarea judeţului, la propăşirea Banatului, ambii înconjuraţi şi susţinuţi de marionete pe care le-au promovat, ambii merituoşi responsabili de majorarea preţului la gunoiul transportat în alte judeţe pentru că deponeul este încă în „durerile facerii”, de realizarea centurii şi drumului Timişoara – Lugoj, de starea infrastrucurii municipiului Timişoara şi a judeţului Timiş, de politica de cadre din administraţia publică.

            Auzind cumplita veste a posibilei mele adeziuni la P.N.L., cei doi „iubiţi conducători” ai judeţului Timiş – acum „fraţi de cruce” în cel mai profesionist guvern post revoluţionar – şi-au chemat „marionetele” din toate partidele şi le-au recomandat să se opună.

De ce? Din răutatea şi machiavelismul care le domină caracterul sau de teama de a mă vedea şi, mai ales, de a mă auzi pe banca opoziţiei.

Cine sunt politicienii marionete? Mai devreme sau mai târziu se vor deconspira singuri, fiind „proşti” pentru că nu realizează că mâine, poimâine vor fi sacrificaţi pentru că devin incomozi. Oricum sunt plătiţi şi trebuie să se supună.

Dacă este adevărat faptul că Ilie Sârbu i-ar fi transmis lui Cristi Buşoi, fiind în aer amândoi (în avion, desigur) să nu mă primească în P.N.L. pentru că va rupe alinaţa în care P.N.L. este alături de P.S.D. şi P.N.Ţ.C.D. (alianţă care, de altfel, s-a dovedit a fi un total FIASCO, alianţă care a spulberat bani publici pentru nimic şi care a pus R.A.T.T.-ul şi COLTERM-ul în faliment), iar acesta împreună cu alţi 6 colegi s-au speriat, înseamnă că imixtiunea şi şantajul sunt pe cale să îngenuncheze independenţa partidului liberal ale cărui rezultate la ultimele alegeri sunt deja sub posibilităţile unui partid de dreapta într-un mare oraş de dreapta.

Dacă nu-i adevărat, atunci asistăm la o „diversiune” pusă la cale de cei care ţin foarte mult să-şi păstreze poziţiile dobândite cu trudă şi transpiraţie după „succesurile” obţinute în alegeri. După cum se vorbeşte şi după afirmaţiile făcute în reuniunea BTJ al P.N.L. înclin să cred că este adevărat. Astfel, şi într-un caz, şi în altul, manevra de tipul faptelor mârşave desprinse din definiţia nemerniciei i-a făcut pe cei în cauză să devină:

 

„RIDICOLI”.

 

De ce ridicoli? Pentru că:

1. 1.      Au înghiţit „hapul” fără apă şi s-au înecat. Până astăzi eu nu am depus nici o adeziune de intrare în PNL – am avut o simplă discuţie amicală, exploratorie şi de prefigurare a viitorului politic al partidelor din Timiş. Discuţia din BTJ P.N.L. a fost binevenită pentru preşedintele interimar pentru a-şi cunoaşte mai bine colegii. Mai mult decât atât, aceeaşi discuţie am avut-o în aprilie cu acelaşi Cristi Buşoi, pe atunci încă preşedinte;
2. 2.      Şi-au dezvăluit teama de adversar, dându-se astfel de gol că au frică de ceva; cu siguranţă că nu le-ar face bine eventualele mele critici de pe banca opoziţiei. Eu pentru ei sunt şi rămân un adversar incomod pentru că ştiu să recunosc uşor şi mă opun cu energie manifestărilor de demagogie, oportunism, făţărnicie, minciună, corupţie şi nemernicie;
3. 3.      Au dovedit că sunt dispuşi să intervină direct în viaţa altor partide, prin şantaj politic sau, indirect, prin influenţarea votului unor membri ai partidelor adversare;
4. 4.      Şi-au dezvăluit interesele meschine de a bloca orice adversar, pentru ca ei să poată liniştiţi să ducă judeţul la „râpă”, să-şi rezolve interesele personale şi de grup, să continue să mintă populaţia manipulând presa şi televiziunea, să sfideze bunul simţ şi şi să aibă cu ce să-şi reactualizeze cât mai des declaraţiile de avere;
5. 5.      Specializaţi în trădare, pe care se pare că o au deja în sânge, au convins şi pe alţii să trădeze pentru ei, demonstrând că au o mare capacitate de persuasiune dobândită probabil la şcoala pe care au făcut-o. Despre fapte de trădare, pe cine, cum şi de ce au trădat, într-o ediţie viitoare; cu siguranţă o să vă placă.

 

„Concubinajul politic generalizat” de la nivelul judeţului Timiş şi a municipiului Timişoara este de notorietate. Oricum, nu se mai înţelege nimic.

Pe de o parte, Alianţa P.N.Ţ.C.D. + P.S.D. + P.N.L. ar trebui să administreze municipiul şi judeţul având majoritatea în Consiliile municipal şi, respectiv, judeţean.

Pe de altă parte, Alianţa P.D.-L. + P.S.D. conduce serviciile publice deconcentrate şi deţine principalele posturi în administraţia publică judeţeană prin algoritm politic.

Acest ghiveci este opera, încă, a preşedinţilor Ilie Sârbu, Constantin Ostaficiuc, Gheorghe Ciuhandu şi Liviu Borha (fost preşedinte al P.N.L.). Rezultatul acestor alianţe în care toţi sunt „şi căsătoriţi, şi amanţi” poate fi definit de: nerealizarea promisiunilor electorale care se dovedesc a fi fost minciuni, scumpirea vieţii populaţiei prin majorarea de impozite şi taxe, creşterea şomajului, cheltuirea banilor publici după raţiuni antieconomice spre binele şi bunăstarea „lipitorilor” care sug la sânul politicienilor, falimenatrea regiilor autonome, creşterea preţului gigacaloriei şi a gunoiului, o infrastructură cotată a fi printre cele mai slabe din ţară, pierderea unor obiective din patrimoniul public al statului prin iresponsabilitatea conducerii executive a primăriei Timişoara, nerealizarea programelor comune stabilite la crearea alianţelor respective.

Obiectivele acestor alianţe contra naturii s-au dorit a fi sublime, dar s-au dovedit a fi RIDICOLE şi aceasta numai într-un an de zile, adeverind astfel maxima lui Napoleon Bonaparte:

 

„De la sublim la ridicol nu-i decât un pas.”

 

Şi acesta a fost făcut.

 

PREVIZIUNI

 

Ce urmerază în politica românească e uşor de anticipat. Apropierea economiei de colaps, căderea guvernului Boc, trădarea lui Geoană de către baronii locali, reîntoarcerea lui Năstase şi „decapitarea” trădătorilor din partid, reformarea polului politic care defineşte a treia cale, acea încercare de a transcende social democraţia de tip vechi şi neoliberalismul, singura şansă a economiei şi vieţii sociale româneşti, reconfirmarea şi întărirea puterii justiţiei independente, îndepărtarea din viaţa politică a şpăgarilor, îmbogăţiţilor prin fraudă, delapidare şi luare de mită, a vânzătorilor de ţară, a colaboratorilor şi informatorilor de cea mai joasă speţă.

După alegerile prezidenţiale, revoltele în partide, de jos şi până sus, vor fi la ordinea zilei, „decapitările” vor fi înlănţuite, vocea şi votul populaţiei, cea care plăteşte acum greul crizei, vor fi cu siguranţă îndreptate spre înlăturarea din conducerea ţării şi judeţelor a incompetenţilor, farsorilor, corupţilor, mincinoşilor, făţarnicilor, într-un cuvânt a nemernicilor care au distrus tot ceea ce se putea distruge în această ţară sub lozinca democraţiei, instituţionalizând corupţia generalizată şi transpartinică.

Bălăcăreala politică din Timiş trebuie să înceteze, iar bălăcăritorii trebuie să plece înainte de o posibilă nouă revoluţie, de data aceasta adevărată, generată de foame, suferinţă, deznădejde, nedreptate, sărăcie, nenorocire, banditism la drumul mare.

Uitaţi-vă în oglindă şi întrebaţi-vă dacă puteţi fi mândri de ceea ce aţi făcut de acolo de „sus” de unde credeţi că nu veţi mai coborî niciodată! Vă spun eu, dacă sunteţi conştienţi, vă veţi da palme de ruşine!

De ultimă oră!

Ştie oare domnul preşedinte Mircea Geoană – care se luptă să devină preşedintele românilor amărâţi şi năpăstuiţi de soartă – că la Timişoara Ilie Sârbu şi Sorin Grindeanu ajută din nou pe primarul Gheorghe Ciuhandu să scoată din colaps o altă regie şi să-şi salveze faţa votând majorarea preţului gigacaloriei, apei şi canalizării, după ce acum câteva luni a dublat preţul gunoiului sfidând populaţia Timişoarei, sătulă de infatuarea primarului ţărănist şi a viceprimarului pesedist care n-au nimic comun cu managementul eficient al administraţiei publice locale şi care vor numai să jecmănească contribuabilii, adică votanţii stângii, pentru ca apoi să-şi bată joc de banii publici cheltuindu-i pe tot felul de lucrări nenecesare, neproductive, nedorite, dar care pot aduce satisfacţie sponsorilor de partid?!

 

P.S.  Nu porniţi „trompetele” marionetelor din celula de criză care mă monitorizează. De data aceasta vă asigur că fiecare trompetă va răspunde în faţa instanţei pentru injuriile pe care de obicei mi le adresează. Dacă aveţi ceva de apărat sau de acuzat, scrieţi şi semnaţi sau dialogaţi cu mine în faţa presei şi televiziunii.

De acum încolo voi semnala celor interesaţi toate ilegalităţile şi nelegiurile făcute de cei care conduc destinele acestui judeţ şi municipiu, căutând să explic, aşa cum înţeleg eu, ceea ce se întâmplă cu banii publici de care depinde viaţa socială şi economică a locuitorilor timişeni. Vă recomand să opriţi nelegiurile şi să faceţi ceva cât să rămâneţi în istoria judeţului ca adevăraţi ctitori.

À propos, când voi decide să intru într-un partid şi voi depune adeziunea, vă anunţ cu siguranţă, ca să nu mai greşiţi prin a deveni RIDICOLI.

 

Pe curând!

ROMÂNIA CAPITALISTĂ – ÎNTRE INCONŞTIENŢA CLASEI POLITICE, INVOLUŢIA DEMOCRAŢIEI ŞI DESTRUCTURAREA ECONOMIEI

„România este un stat de drept, democratic şi social, în care

demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,

libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi

pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul

tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor

Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.

 

Art.1 alin.3 din Constituţia României

 

 

 

 

» PAMFLET »

 

 

            Suntem aproape de sfârşitul „perioadei de 20 de ani, necesară românilor pentru a deprinde democraţia” – profeţie a „Oracolului din Dămăroaia”, Silviu Brucan. Oare ce am învăţat în cei 20 de ani de libertate, democraţie, capitalism, europenism? După părerea mea, mai nimic.

            Astăzi, românul de rând are libertatea, dar nu-şi găseşte dreptatea; este muncitor, dar nu are angajator; vrea să muncească ca să cheltuiască – să trăiască bine, aşa cum i-a zis Băsescu – ca să nu-l regrete iar pe Ceauşescu. După 20 de ani de neocapitalism, românii nu au siguranţa economică a zilei de mâine, nu au siguranţa socială – fiind în pericol pe stradă, acasă, la cumpărături când sunt furaţi, ameninţaţi, bruscaţi, sfidaţi de interlopi, de borfaşi de drumul mare, fără a beneficia de apărarea instituţiilor de ordine publică abilitate.

            Dacă înainte de 1990 puteai să te întorci acasă la orice oră din zi şi din noapte, fără a avea cea mai mică teamă sau problemă, azi e mai sănătos să stai acasă la lăsarea întunericului. Azi deschizi televizorul, radioul, jurnalele şi te „loveşti” din plin de informaţii de genul: crime, violuri, bătăi, atacuri armate, clanuri interlope, ţigani cu iatagane, cuţite şi pistoale, funcţionari publici corupţi prieteni cu poliţiştii, politicieni şi miliardari de carton mincinoşi, ipocriţi, nepăsători, oportunişti, îmbogăţiţi din bani publici, care frizează bunul simţ, guvernanţi care nu ştiu ce să facă cu România şi cetăţenii săi fie din indiferenţă, fie din incompetenţă.

            Până în toamnă vom avea aproape, sau peste, 1.000.000 de şomeri care vor trebui plătiţi din puţinii bani publici pe care-i mai are bugetul actual, deja sugrumat, şi care dacă nu vor fi plătiţi, vor putea fi cei care vor determina o mare instabilitate socială pentur că acum şi atunci ei trebuie să-şi găsească răspuns la întrebarea „cu ce trăim noi şi familiile noastre?”.

            Disoluţia autorităţii, politizarea actului de justiţie, generalizarea corupţiei, apariţia banditismului în societatea românească prin atacuri armate, crimă organizată, trafic de droguri sunt caracteristicile actuale ale societăţii româneşti ce se vrea europeană – de care sunt resposabili „politicienii noştri” din ultimii 20 de ani – care au făcut tot ce au putut pentru „propăşirea” acestui tip de capitalism, societatea pe care şi-a dorit-o „poporul român” în 1989, dar pe care azi, probabil, o blamează, o refuză, o stigmatizează.

Ne-am întors fără îndoială în trecut, nu ştiu dacă nu în perioada instaurării comunismului bolşevic în România când procuratura şi securitatea arestau la comanda puterii, când drepturile omului erau călcate în picioare, când grupurile de putere comunisto-bolşevico-cominterniste – dictau viitorul naţiunii aşa cum credeau ele de cuviinţă, călcând adesea pe cadavre şi impunând regimul politic inventat de ei.

            Aşa cum ne spun conducătorii noştri actuali, trăim de aproape două decenii în aşa-zisul nou capitalism, în libertate şi democraţie. Putem spune că asta ne-am dorit în 1989. În realitate însă, în România domneşte anarhia, comanda politică, corupţia, manipularea, nepotismul, clientelismul şi incompetenţa în guvernarea ţării unde îşi fac locul în fruntea ministerelor unii oameni politici lipsiţi de profesionalism şi competenţă managerială, îmbogăţiţi peste nopate nejustificat, alţii reprezentanţi ai grupurilor de interese sau ai baronilor locali din mai toate partidele sau alţii traşi „în sus” de preşedinţii de partid pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă de ataşamentul lor faţă de şef. Situaţia de la nivelul naţional se transmite în mod identic şi la nivel local unde cetăţenii simt cel mai bine efectul politicii practicate în România postrevoluţionară.

            Divizarea societăţii între miliardari şi săraci, între democraţi şi social democraţi sau între aceştia şi liberali, ţărănişti-creştin-democraţi etc., între pensionari şi angajaţi, între profesori şi medici, între funcţionari publici şi agricultori, între bugetari şi privaţi, între orăşeni şi săteni, între unguri şi români, între români şi ţigani, între judecători şi oameni de afaceri, între politicieni şi cetăţeni, este acum percepută ca fiind un tablou al unei lupte de gherilă ce se desfăşoară fără întrerupere în ultimii ani şi în care fiecare din „taberele” de mai sus se războieşte una cu alta – deasupra tuturor stând strategii marilor gânditori ai naţiunii române din primul deceniu al secolului XXI.

            Spre ce ne îndreptăm în asemenea conjunctură?

            Teoriile privind schimbarea orânduirii spun: spre dictatură (autocraţie) – ce poate veni paşnic sau în urma unui haos postrevoluţionar. Putem oare să evităm haosul, dezordinea, debandada, falimentul economiei sau chiar o nouă revoluţie populară şi implicit un anumit tip de dictatură? Politologii şi sociologii spun că este posibil doar prin măsuri radicale pentru democratizarea reală a societăţii care ar putea fi enumerate astfel:

1.      Curăţirea clasei politice de corupţi, incompetenţi, oportunişti, foşti securişti, nemernici care-şi sfidează alegătorii. Nici un parlamentar să nu poată avea mai mult de două mandate, aşa cum ar trebui să aibă şi primarii.

2.      Curăţirea justiţiei de cei incompetenţi, de posibili securişti şi unelte ale politicienilor, legiferând mai concret şi exigent puterea Consiliului Superior al Magistraturii în a trage la răspundere pe acei judecători şi procurori care nu fac justiţie în baza legilor, ci a comenzilor primite, ascunzându-se sub roba inamovibilităţii. Justiţia trebuie să împartă dreptate şi să fie credibilă şi respectată.

3.      Introducerea instituţiei avocatului apărării şi avocatului acuzării, întărirea poziţiei poliţiştilor judiciari şi introducerea instituţiei judecătorului de instrucţie – ar putea asigura echitate între acuzare şi apărare. Răspunderea celor care arestează persoane nevinovate, fără probe clare şi adevărate, trebuie ridicată la rang de lege. Prevederile constituţiei referitoare la acest lucru trebuie respectate exemplar. Ordinea nu poate fi restabilită decât prin lege, dar legea trebuie să fie egală pentru toţi. Procesele penale ar trebui judecate de jurii de 9-11 membri ca în ţările avansate şi nu numai de 2-3 judecători.

4.      Controlul parlamentului asupra instituţiilor statului şi a serviciilor speciale ar trebui să fie întărit prin legi speciale, asigurând responsabilizarea acestora şi respectul faţă de popor. Statul trebuie să fie unul singur. Nici o instituţie nu poate fi stat în stat.

5.      Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică să fie cu adevărat transpus în fapt prin prevederea condiţiilor şi limitelor exercitării acestui drept din legea organică specială.

6.      Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile (art.23(1), Constituţia României). Ea trebuie cu adevărat respectată de toţi, în permanenţă. Altfel nu avem constituţie.

7.      Legalizarea tuturor averilor ce nu pot fi justificate (fiind făcute prin abuz, furt, corupţie etc.) prin impozitarea cu până la 90% a patrimoniului imobiliar pentru care nu pot fi prezentate documente justificative. Aici pot fi găsite resursele financiare pe care Ministerul de Finanţe le caută la întreprinderile mici şi mijlocii cu pierderi.

8.      Polarizarea clasei politice spre cei doi poli recunoscuţi centru stânga – centru dreapta, astfel încât întotdeauna să poată exista opoziţie, pavăză a eventualelor nelegiuri ale puterii. Fără opoziţie, ne îndreptăm spre dictatură.

9.      Sprijinirea instituţionalizării presei independente de către stat prin lege pentru a deveni o adevărată putere în societate, concomitent cu creşterea responsabilizării acesteia în ceea ce spune şi ceea ce face.

10. Pregătirea unei noi clase politice la standardele internaţionale şi introducerea obligativităţii ca cei care vor să fie conducători în oricare din domeniile vieţii societăţii să fie în primul rând nişte profesionişti care fac parte însă şi dintr-o structură politică sau sunt numai ataşaţi doctrinei acestei structuri politice.

11. Sprijinirea efectivă a capitalului privat românesc pentru a evita, dacă mai este posibil, dependenţa de capitalul privat străin care deţine astăzi puterea în economia românească. Fără un sector economic consolidat, creat de clasa de mijloc şi susţinut de guvernul României nu vom reuşi, în foarte scurt timp, să mai dispunem de resursele financiare necesare asigurării drepturilor pensionarilor, bugetarilor, şomerilor, fiind nevoiţi să pornim „tiparniţa de bani”, să dăm liber inflaţiei şi să asteptăm colapsul.

 

Suntem în criză economică profundă, iar nouă ne arde de show-urile politice create de conspiraţiile care au un singur deziderat: manipularea în folosul puterii şi pentru aceasta.

Unde este „societatea civilă” din România? Unde sunt intelectualii acestei naţiuni? De ce nimeni nu vrea să ia poziţie critică faţă de falsele elite, faţă de „elitele cleptocrate”, cum le numea istoricul englez Tom Gallagher în cartea sa „Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace”, care nu-şi recunosc eşecurile guvernării naţiunii?

Frica, dezinteresul, comoditatea, laşitatea, lipsa de curaj şi poate obişnuinţa cu greutăţile veşnicelor „perioade de tranziţie”şi speranţa deşartă de „mai bine” când o vrea Dumnezeu – sunt cu siguranţă motivele adevăratei elite intelectuale româneşti.

 

 

P.S. 1  Inconştienţa politică, înăbuşuirea democraţiei şi încălcarea statutului sunt exemplare la PSD Timişoara. Abuzurile în funcţiile politice deţinute, întronarea clientelismului şi nepotismului, înlăturarea contracandidaţilor sau criticilor săvârşite în ultimele luni au continuat şi în martie-aprilie când s-au întocmit procese verbale false, menite să ateste adunări generale ale organizaţiilor de bază care nu s-au desfăşurat în realitate sau la care au fost prezente 2-3 persoane, stabilindu-se delegaţi la conferinţă după voinţa celor care au distrus o organizaţie municipală puternică. Curăţirea clasei politice ar putea începe de aici, din oraşul Revoluţiei, la Conferinţa municipală de joi de la Opera Română, cu înlăturarea din funcţiile pe care nu le merită a unor „activişti compromişi” care nu pot fi exemple pentru nimeni şi pentru nimic. Dacă adevăraţii membri ai PSD din Timişoara vor să nu regrete participarea lor la destructurarea organizaţiei municipale trebuie să nu-şi dea votul oportuniştilor şi profitorilor lipsiţi de caracter, slugi ai unor potentaţi ai zilei care se cred trimişii Domnului pe pământ. Social democraţia din Timişoara nu trebuie lăsată pe mâna unor politicieni nemernici, care fac totul numai pentru persoana lor şi pentru acoliţii lor. Studiaţi lista celor promovaţi în administraţie şi întrebaţi-i cine i-a pus acolo şi pe ce considerente.

Sorine, Cristiane, Pavele, Gigele, Florine, Daniele, Petrică, Mitică, Mihaela, Mihăiţă, Radule, Mateiaş, Romaniţa, Sorinele, Voichiţa, Vasilica, Crăciunel şi ceilalţi aleşi în 2007, acum adepţi ai „sfinţilor Adam şi Ilie”, puteţi oare să dormiţi liniştiţi şi împăcaţi cu propria voastră conştiinţă pentru că aţi făcut tot ce v-a stat în putere să distrugeţi o organizaţie de partid la a cărei construcţie aţi contribuit chiar şi voi atunci când mai gândeaţi singuri?! Nu uitaţi că istoria este repetabilă.

 

P.S. 2  Ne vedem la Conferinţă!

 

„Făţarnicul are într-un buzunar bani,

iar într-altul o carte de rugăciuni;

făţarnicul serveşte atât lui Dumnezeu,

cât şi diavolului, minţindu-i pe amândoi”.

      A.S. Makarenko – „Cartea pentru părinţi”

 

 

COMPLICITATE ŞI INCONŞTIENŢĂ

„Consiliul local aprobă, la propunerea primarului,

bugetul local, modul de utilizare a rezervei bugetare şi

contul de încheiere a exerciţiului bugetar”.

 

Art.36 alin.4 dinLegea administraţiei

publice locale nr.215/2001

 

 

„Consilierii răspund în nume proopriu, pentru activitatea desfăşurată în

executarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului

din care fac parte pentru hotărârile pe care le-au votat”.

 

Art.56 dinLegea nr.393/2004 privind

statutul aleşilor locali

 

 

 

 

„Cei mai iubiţi dintre bănăţeni” – Ilie Sârbu şi Gheorghe Ciuhandu – m-au înlăturat din Consiliul Local ca să poată administra Timişoara fără nici o „opoziţie” spre „propăşirea” viitoarei metropole de pe Bega şi spre mulţumirea suporterilor, sponsorilor şi „slugilor” lor.

            Cheltuirea banilor publici după bunul plac pe obiective stabilite arbitrar şi încredinţate spre executare „firmelor de casă” a ajuns o „afacere frăţească”, o „mană cerească” pentru beneficiari care pot cere orice, oricât şi oricând.

            Poate că cei doi „pământeni” ar trebui să prezinte alegătorilor sau chiar şefilor lor rezultatele „împreunării” celor două partide – PSD şi PNŢCD – de-a lungul celor 9 luni de zile de la data matrimonială, pentru a putea observa că n-au făcut altceva decât să mintă alegătorii, nerealizând mai nimic din lista de obiective pentru care s-a semnat acordul.

            Preşedintele PSD Timiş ar putea înţelege că a compromis imaginea partidului în ochii timişorenilor, partid perceput acum ca fiind „preşul lui Ciuhandu” de care se ţine strâns viceprimarul Grindeanu, ajuns aghiotantul acestuia, servindu-l cu asiduitate poate, poate îi va lăsa moştenire fotoliul de primar.

Primarul Gheorghe Ciuhandu, viceprimarii şi directorii au reuşit încă o dată să „ducă de nas” membrii consiliului local determinându-i să voteze un buget „făcut pe genunchi” care „ascunde” fonduri însemnate care vor fi repartizate fără nici o aprobare de „locotenenţii” edilului şef, după bunul plac sau potrivit intereselor de partid sau de grup sau chiar personale.

Bugetul general al primăriei Timişoara în cifre absolute se prezintă astfel:

 

–        2008   = 883.552.590 lei » 245 mil. € (curs 3,6 lei / €);

–        2009   = 874.004.370 lei » 203 mil. € (curs 4,3 lei / €).

         SCĂDERE = - 42 mil. € (-12%)

 

Din aceste sume, BUGETUL LOCAL reprezintă:

 

–        2008 (după rectificarea 4) = 738.639.970 lei » 205 mil. €;

–        2009                                    = 718.147.390. lei » 167 mil. €.

SCĂDERE = - 38 mil. €

 

            Aşa cum se observă, diminuarea în echivalent € a bugetului Timişoarei este determinată în principal de devalorizarea monedei naţionale. În ambele bugete este inclusă „de formă” suma de 80.000.000 lei, valoare a unui împrumut pe care ar trebui să-l contracteze primăria pentru spitalul municipal – aflat în ruină de când destinele municipiului sunt pe mâna actualului primar, dar acest lucru nu se va întâmpla nici în acest an.

            Problema contribuabililor la acest buget, a cetăţenilor acestui oraş, care se vrea de 5 stele, este ce se face cu aceşti bani?

            Există oare o strategie a Consiliului Local, a Executivului primăriei, a primarului Gheorghe Ciuhandu pentru cheltuirea banilor publici în această perioadă de criză care împinge economia ţării spre dezastru şi pune în pericol siguranţa vieţii celei mai mari părţi a poporului român? Se vede această strategie în buget?

Cu siguranţă nu! Probabil se aşteaptă definitivarea programului naţional anticriză (care e născut mort şi acum se încearcă resuscitarea lui, apelând la Dr. FMI) din care să se inspire.

Fiind şi eu unul dintre contribuabilii acestui buget, precum şi cel care l-a deranjat pe primarul Gheorghe Ciuhandu cu întrebări incomode despre cum „risipeşte” banii publici, am făcut o incursiune prin noul buget pentru a înţelege intenţiile edililor noştri în a cheltui banii produşi de „noi” pentru „binele colectivităţii timişorene”.

 

Ce se constată?

1.      Cheltuielile cu salariile personalului rămân destul de apropiate (-8,5%):

–        2008 = 58,9 mil. €;

–        2009 = 53,9 mil. €.

2.      Cheltuielile cu bunuri şi servicii scad de la 70,7 mil. € în 2008 la 53,8 mil. € (-23%).

3.      Cheltuielile de capital scad de la 78,8 mil. € la 57,6 mil. € (-27%).

4.      Subvenţiile scad de la 21,6 mil. € la 15,1 mil. € (-31%).

5.      Investiţiile din 2008 s-au ridicat la 271.434.190 lei (75,3 mil. €), iar pentru 2009 se prevăd investiţii în sumă de 246.912.920 lei, în echivalent 57,4 mil. € (-9,1% în lei şi – 24% €).

 

Ce fac aleşii noştri cu banii din fondul de investiţii?

–        Comandă în disperare „studii şi proiecte” care în cea mai mare parte nu se transpun în fapt în timpul legal, iar apoi se refac şi se reactualizează pe alţi bani. Anul trecut primăria a plătit studii în sumă de 6,16 mil. €. Anul acesta şi-au propus să cheltuie pe studii şi proiecte 9,92 mil. €. Cine are interes să dea banii publici pentru fel de fel de studii care ulterior nu sunt puse în practică? De ce şi pentru ce? Unde este Curtea de Conturi?

–        În planul de investiţii pe 2009 sunt peste 150 de poziţii care se regăseau şi în planul de investiţii din anul 2008. Ce să înţelegem, că s-au cheltuit banii, dar nu s-au terminat lucrările sau studiile şi presupun fonduri suplimentare sau le mai facem o dată pentru că nu mai sunt valabile?

–        În perioadă de criză profundă, de diminuare a bugetului, primarul şi echipa sa vor să cumpere, printre altele:

·        tramvaie folosite de 465.116 €;

·        autocar de 232.558 €;

·        bunuri – dotare primărie de 333.023 €;

·        mijloace de transport de 1.530.000 €.

–        Prin bugetul local se prevede suma de 12,95 mil. € pentru cheltuieli cu modernizarea şi repararea străzilor. Din această sumă numai o parte, respectiv 6,11 mil €, este destinată investiţiilor şi defalcată pe obiective de investiţii. Cealaltă parte de 6,84 mil. € rămâne la dispoziţia primarului şi a directorului Direcţiei de drumuri şi transporturi, dl. Culiţă Chiş, care dispun discreţionar de această sumă fără ca onor Consiliul local să mai poată interveni în vreun fel. Anul trecut, aceiaşi domni au împărţit discreţionar 8,2 mil. € pe diferite lucrări de reparaţii drumuri şi străzi numai de ei ştiute.

–        De asemenea, prin bugetul local se prevede o sumă de 45.569.740 lei (10,59 mil. €) pentru „întreţinere grădini publice, parcuri, zone verzi, baze sportive şi de agrement”. Din această sumă, numai 2,50 mil. € sunt destinaţi investiţiilor pe obiective clar specificate. Restul de 8,09 mil. € sunt bani de care dispun discreţionar primarul şi directorul Direcţiei de mediu – Vasile Ciupa –, împărţind banii publici pe lucrări considerate oportune numai de ei. În 2008 au împărţit o sumă de 8 mil. €.

În perioadă de criză, primarul Gheorghe Ciuhandu şi directorul Ciupa Vasile sunt preocupaţi să arunce banii publici de la acest capitol pe extinderea grădinii zoologice şi a clădirii educaţionale multifuncţionale a acesteia, pe studii şi proiecte de o jumătate de milion de euro sau pe cofinanţarea proiectului transfrontalier Grădina Zoo din Szeged.

Nu încape nici o îndoială că actualul executiv al primăriei Timişoara face ce vrea în gestionarea fondurilor publice fără ca vigilenţa şi responsabilitatea consilierilor locali să-l deranjeze, fără ca cineva să-i ceară socoteală.

Timişoara continuă şi după primul an de la ultimele alegeri să nu aibă:

–        Plan de Urbanism General;

–        Master Plan pentru transporturi;

–        Studiu de circulaţie;

–        nici un inel de circulaţie în funcţiune;

–        Parcul Copiilor;

–        şi multe alte obiective şi studii din cele 140 stabilite în protocolul de colaborare administrativă.

În afară de faptul că edilii metropolei noastre nu se pot lăuda cu realizări demne de luat în seamă în primele 9 luni de zile ale mandatului 2008-2012, ar trebui să dea socoteală cetăţenilor Timişoarei asupra multor probleme, precum:

–        pierderile de la R.A.T.T.;

–        anularea prin instanţă a concursului ilegal desfăşurat la R.A.T.T. pentru manager;

–        anularea unor penalităţi de peste 235.000 € datorate primăriei de firma furnizoare de troleibuze;

–        înstrăinarea de terenuri din domeniul public sau privat al primăriei prin documente false – din neglijenţă, superficialitate sau posibilă complicitate a unor funcţionari din primărie;

–        cumpărarea de autoturisme de tip SUV marca FORD pentru viceprimari din fondurile unei regii în faliment;

–        aprobarea de PUZ-uri şi PUD-uri cu încălcarea prevederilor legale în vigoare;

–        hărţuirea agenţilor economici prin adrese de ameninţare pentru încasări de debite inventate;

–        majorarea preţului la colectarea deşeurilor de la populaţie fără justificare şi susţinere economică.

 

Aceasta este guvernarea locală timişoreană –

rod al alianţei PNŢCD – PSD – PNL!

 

 

„O colectivitate este întotdeauna mai uşor

de dus de nas decât un om”.

Pio Baroja (1872-1956), scriitor spaniol

 

P.S.  Pentru „Parcul copiilor” rugaţi-i pe domnii directori Culiţă Chiş şi Vasile Ciupa să vă cedeze câte 10% din fondurile pe care le administrează ei direct (pe lângă lista de investiţii) şi lăsaţi clubului de fotbal banii aprobaţi odată că vin alegerile şi nu vă mai votează suporterii (dacă nu cumva vă trag de urechi între timp).

 

 

 

GÂND DE PRIMĂVARĂ

 

 

Dedicaţie celor care decid soarta românilor acum, la început de mandat şi

în plină criză economico-financiară, politică şi socială

 

 

 

IMPOZITE, BIRURI ŞI TAXE

de Adrian Păunescu

 

De ce nu puneţi şi pe râs impozit

Şi birul progresiv pe sărăcie?

De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?

Impozitaţi şi vântul ce adie!

 

Ar fi păcat să ezitaţi în crima

De-a confisca şi sângele din vine,

Continuaţi prăpădul cu ardoare

Şi răul ce vă face-atât de bine!

 

Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,

Penumbra, deznădejdea şi oftatul

Şi unghiile care cresc într-una,

Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.

 

Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,

Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,

Lucraţi neiertător şi echitabil,

Impozitaţi şi laptele de mamă.

 

Dar ce fiscalitate este aia

Din care nu se fură-ntreaga pâine

Acestui neam ce şi-a luat maidanul

De-a nu trăi în lesă ca un câine?

 

Taxaţi sever şi strângerea de mână!

Impozitaţi total telepatia!

Luaţi atâtea piei câte vă place

Şi desfiinţaţi prin taxe România!

 

Ce e complicitatea asta bleagă

Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?

Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,

Treziţi-le revolte şi ambiţii!

 

Voi nu vedeţi că omul mai respiră?

Cât amânaţi sentinţa capitală?

Loviţi la oase naţia întreagă,

Înduioşarea e un fel de boală.

 

Adăugaţi impozite şi taxe

Pe taxe şi impozite, cuminte,

Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!

Taxaţi adânc şi morţii din morminte!

 

Impozite pe floarea dăruită,

Impozite pe cald, ca şi pe rece,

Impozite pe rouă şi pe lună,

Impozite pe notele de 10.

 

Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,

Fereastra, uşa, merită accize

Când, cu o poftă tragică, Guvernul

Îi dă un nou impuls acestei crize.

 

Impozite şi taxe pe cuvinte,

Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,

A jupui poporul este nobil,

Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.

 

Hei, Românie, parcă răstignită,

Degeaba vrem să te-ntrebăm „Quo vadis?”,

Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă

Nici să murim acum nu mai e gratis.

 

La luptă împotriva tuturora,

Într-un neomenesc război promiscuu,

Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!

Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!

AL DOILEA PORTRET ÎN OGLINDĂ

„Trădătorul aduce cu dânsul în lagărul duşman

un exemplu care face cât folosul trădării, precum şi

veşnica ameninţare a unei trădări noi”.

 

Nicolae Iorga

 

 

 

 

 

SILVAN ŞI POLITICA BĂNĂŢEANĂ

» PAMFLET »

 

 

Silvan = zeu al pădurilor la romani

 

 

–        politicianul nostru – nici bătrân, nici tânăr, nici înalt, nici scund, nici bănăţean, nici moldovean etc., membru al unuia dintre partidele aflate încă la putere – de când este un fel de şef „la stat”, nu mai încape în hainele fuduliei, îngâmfării, laşităţii şi autosupraevaluării, bazându-se pe legături de „prietenie” cu unii dintre mai marii partidului de la Bucureşti şi Timişoara;

–        îndrăgostit şi ataşat muncii „la stat” încă din vremea „epocii de aur” – când îşi aroga titlul de şef de „ceremonii cinegetice”, cu „împătimiţi ucigaşi” de animale şi păsări (în principal din înalta societate comunisto-securistă), organizate întru proslăvirea zeiţelor Artemis sau Diana –, are astăzi „satisfacţia împlinirii”, mândria de a fi unul din noii „stăpâni” peste sute de hectare de terenuri cultivate cu cereale, viţă de vie, pomi fructiferi sau acoperite cu păduri, precum şi orgoliul de a fi unul din „binecuvântaţii” posesori de „şase case” (conform propriilor declaraţii de avere);

–        pe drumul nesperat de „lin”, dar costisitor (se pare), de la Timişoara la Bucureşti, din pădurile patriei la minister şi înapoi la Timişoara via Arad – „Doctorul” (năşit doctor de către un specialist adevărat în ştiinţele agrare, care-şi aşteaptă încă răsplata cu un eventual post de secretar de stat sau măcar consilier dacă mai pleacă vreunul împins de „prieteni”) a reuşit să-şi continue ascensiunea spre „înalta societate politică” intrând „pe uşa din dos” în toate structurile respectivului partid, ştiind bine ce vrea la urma urmei – „chiverniseala proprie” (şi cum scopul scuză mijloacele!…);

–        servil şi umil, executantul fidel al ordinelor „şefului”, pe care, când îl venerează, când îl blamează, când îl preamăreşte, când îl cântă la împărăţie, este contestat de cea mai mare parte dintre „colegii de partid” care, însă, n-au curajul, „de frica şefului”, să-l trimită „de unde a venit”;

–        ajuns undeva „sus” de unde veghează la respectarea legilor în materie de urbanism, de drumuri şi fond funciar, şi-a demonstrat în scurt timp „aptitudinile şi aplicaţia” de a soluţiona rapid probleme grele legate de suprafeţe de terenuri în centrul oraşului, de PUZ-uri şi PUD-uri importante pentru susţinătorii „partidului şi ai şefilor săi” executate de firme specializate, agreate de „la famiglia” dezvoltatorilor imobiliari, sau de a găsi soluţii pentru finalizarea centurii şi a drumurilor Timişoara – Lugoj şi Timişoara – Maşloc. La actualul său loc de muncă, lumea vorbeşte că politicianul nostru este în situaţia de incompatibilitate având în vedere că firma unui membru al familiei sale execută proiecte de urbanism direct sau indirect printr-o firmă mare, „apropiată” şi la propriu şi la figurat, iar acestea sunt avizate, aprobate, promovate de însuşi omul din portretul nostru. Nu ştiu cât adevăr este în spusele colegilor de serviciu, cu alte viziuni politice decât el, dar cert este că veniturile obţinute numai din consultanţă pentru afaceri şi management sunt într-o continuă şi semnificativă creştere, pe de o parte ca în comunism pentru că: „eu produc, eu controlez, eu aprob”, iar pe de altă parte ca în capitalism: „şi tot eu câştig”;

–        demagogia, dublată de incoerenţă, de cuvinte de umplutură, de propoziţii şi fraze neterminate, lipsite de logică şi de multe ori în contradicţie cu acordurile gramaticale – sunt caracteristici ale unui discurs politic (şi nu numai) specific unui „politician” propulsat în structuri pe orice alte considerente, mai puţin cele de valoare intelectuală, căci de caracter nu putem vorbi;

–        promovat de „şefi binevoitori” (cine ştie de ce şi pentru ce), „calcă pe cadavre” să-şi atingă scopul după care uită cine l-a ajutat cu adevărat şi-i mai trage şi acestuia o lovitură în cap pentru că „aşa vor muşchii lui” sau „aşa a fost ordinul”;

–        incapabil să dialogheze cu cei care nu pot să-i recunoască „meritele” pe care, de altfel, nu le are şi nici nu le-a avut vreodată, se foloseşte de nişte „lichele”, foste „mâncătoare de rahat” prin presa timişoreană, azi „purtătoare de vorbe”, în afara presei, pentru bani şi numai pentru bani, ca să-l apere de criticile cu adresă la prestaţiile sale jalnice în toate activităţile desfăşurate (aspecte semnalate de mass media);

–        pentru acest tip de politician, fost – ce-i drept, pentru o perioadă scurtă – şi întreprinzător privat, beneficiar de fonduri europene investite cu grijă împreună cu asociaţii, dorinţa supremă este „să trăiască pentru funcţii” şi să se menţină prin „pădurea carpatină”;

–        dacă „cineva” îl supără sau îl provoacă, personajul începe să povestească cum făcea el pe vremuri: să respecte ordine cu cântec, dar să nu semneze personal, să facă pe şoferul pentru „delegaţi şi delegate” la congrese vânătoreşti prin capitalele europene; cum e cu PUZ-urile de la Sânandrei, Şag, Sânnicolau Mare, Variaş etc.; cum e cu terenurile de la Buziaş, Şandra, Sânandrei, Giroc etc.; cum e cu fondurile de vânătoare Căpriorul şi Sf. Eustaţiu; cum e cu „determinarea” investitorilor să sprijine partidul; cum îşi iubeşte el colegii din partid cu funcţii mai mari sau mai mici decât el şi care-i mai mare dintre el şi unul dintre vicepreşedinţi care se crede „umbra şefului său”.

 

 

„Să fii isteţ, e ceva; dar să fii cinstit, asta merită într-adevăr osteneala”.

(C-tin Brâncuşi)

 

P.S.  Povestea celor cinci ciobani sau răzbunare şi răsplată

 

            Inspirată din balada Mioriţa, povestea celor cinci ciobani români porneşte de pe plaiurile bănăţene, unde cinci ciobani – oameni „de vază” şi „de stare” – îşi împărţeau de ani de zile „zonele de păşunat” în pace şi prietenie, ajutându-se reciproc şi ajungând astfel să-şi sporească turmele de oi şi capre, proprietatea lor şi a altora, devenind foarte bogaţi.

            Dar când bogăţia nu-i urmată şi de putere, satisfacţia nu-i deplină. Astfel, pe la mijlocul anului trecut, pacea şi prietenia ciobanilor noştri începe să se şubrezească. Ciobanul bănăţean şi cu cel muntean: „Mări se vorbiră / Ei se sfătuiră / Pe l¢apus de soare / Ca să mi-l omoare / Pe cel ardelean / Că-i mai ortoman / Ş¢are oi mai multe / Mândre şi cornute, / Şi cai învăţaţi / Şi câini mai bărbaţi” (versuri din balada Mioriţa).

            Aşa că, după ce hotărâră să-şi înlăture prietenul, care avea dorinţa de a deveni mai puternic (lucru ce nu convenea celorlalţi), apelară la ceilalţi doi ciobani din zonă, unul moldovean, altul bihorean care „s¢angajară, fără şovăială” să adune banii necesari pentru înlăturarea ciobanului ardelean pe care nici ei nu-l iubeau de mult timp din cauza mai multor probleme privind achiziţionarea unor oi scumpe.

            Şi astea fiind zise, ciobanul ardelean, „expulzat din clan”, lasă locul liber pentru un muntean, slujtor la bănăţean şi amic c-un moldovean, sprijinit de bihorean.

 

 

            „Multora o răzbunare le-a devenit, mai târziu, cea mai mare suferinţă a vieţii, iar bucuria pentru cine ştie ce lovitură dată altora s-a prefăcut într-o cumplită tristeţe”.

 

Baltazar Gracian, Oracolul, manual al înţelepciunii în viaţă

 

 

NEMERNICI ÎN OGLINDĂ (II)

PARTEA A II-A – O SCRISOARE PIERDUTĂ

 

 

I.L. Caragiale a scris O scrisoare pierdută în 1884, piesa fiind o comedie de moravuri, realizată într-o viziune clasică şi într-un limbaj de un umor inconfundabil, autorul fiind socotit, pe bună dreptate, un „Molière” al românilor.

O scrisoare pierdută dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţie, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire. Interesele eroilor se armonizează în final, însă, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic în folosul lor. Caracterizarea personajelor de mai jos este preluată din diverse analize literare publice.

 

 

Personajul Farfuridi

 

– personaj de comedie

– prostul fudul

 

 

            Cel mai tipic imbecil din întreaga operă a lui Caragiale, Tache Farfuridi este imaginea prostului fudul, a prostiei solemne. Este avocat şi membru al tuturor comitetelor şi comiţiilor.

            Trăsăturile sale fundamentale sunt îngâmfarea, prostia şi laşitatea. El este membru al partidului aflat la putere şi candidat al acestuia la apropiatele alegeri parlamentare. Pune pasiune în activitatea politică şi e zelos în a apăra partidul.

            Farfuridi simte manevrele de culise, dar esenţa îi scapă şi e nemulţumit că nu este implicat în acest joc. Totodată, el acceptă chiar trădarea dacă interesele partidului o cer.

            Este ridicol prin laşitate.

            Discursul pe care îl ţine este o mostră de vorbărie demagogică, dublată de incoerenţă şi prostie fudulă. El abundă în ticuri verbale („Daţi-mi voie!”), cuvinte de umplutură, propoziţii şi fraze neterminate, lipsă de logică, treceri bruşte de la o idee la alta, formulează paralogisme îngrozitoare ajungând la concluzii stupefiante şi ridicole prin stupiditatea lor: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…Din această dilemă nu puteţi ieşi…Am zis!”.

Deposedat de orice urmă de inteligenţă, Farfuridi, ca om politic, îşi cunoaşte foarte bine interesele, printr-un soi de instinct şi automatism de joasă speţă. Ştie că trădarea e în firea lucrurilor. Ceea ce îl nelinişteşte este faptul de a fi exclus de la beneficiile ei: „La urma urmei, fie şi trădare – dar s-o ştim şi noi”. Farfuridi declară solemn şi paradoxal că iubeşte trădarea, dar urăşte pe… trădători, adică pe cei care-l exclud de la profiturile ei. Căci ipochimenul, în naivitatea şi prostia-i teribilă, asociază la iubirea lui pentru trădare pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Bravul, pe Vlad Ţepeş şi pe Mircea cel Bătrân: „…De aceea eu întodeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie) dar urăsc pe trădători…Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neica Zahario: îmi place trădarea, dar…” etc.

Personajul e odios pentru că ştie foarte bine ce vrea, la urma urmei: chiverniseala proprie.

Discursul lui Farfuridi este un monument de prostie şi incoerenţă, o nemaipomenită batere de apă în piuă, o aruncare de vorbe sonore în gol, fără logică, în pur automatism cu toate că ideologia oratorului – chiverniseala proprie – e clară de tot, pentru oricine, şi în definitiv subînţeleasă de auditoriu, care ştie prea bine că discursurile sunt numai o ceremonie acolo, când nu debitează scolasticisme şi tautologii mizerabile ca acestea: „Când ziceam 64, ziceam plebicism, când ziceam plebicist, ziceam 64… Ştim… oricine dintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este plebicistul”…

 

 

Personajul Nae Caţavencu

 

– personaj de comedie

– demagogul şi parvenitul (arivistul)

 

 

Nae Caţavencu este avocat, directorul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, şeful opoziţiei politice din judeţ şi ilustrează tipul demagogului ambiţios şi al parvenitului. El este reprezentantul unei adevărate „şcoli” de frazeologie patriotardă, manifestare ce are la bază lipsa de conţinut a ideilor exprimate cu emfază.

Nae Caţavencu este ridicol. Patron de ziar şi conducătorul opoziţiei politice, Caţavencu vrea să pară un cetăţean onorabil, dator să informeze opinia publică despre moravurile amoroase ale prefectului, dar în esenţă este un şantajist josnic, folosind scrisoarea ca unealtă în dorinţa de parvenire, aceea de a obţine postul de deputat („Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!”).

            Caţavencu este îngâmfat şi doreşte să parvină. În ambiţia sa nemărginită de a parveni, de a ocupa un loc în Parlament, Caţavencu nu se sfieşte să cerşească postul de deputat în schimbul scrisorii, recurgând la şantaj: „vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi … între fruntaşii politici [...]”. Comicul de limbaj îi ilustrează prostia, deoarece el se autoinclude între „gogomanii” politici din fruntea judeţului.

Parvenit, şantajist, grosolan şi impostor, se conduce după deviza „scopul scuză mijloacele”, pusă însă, din pricina inculturii, pe seama „nemuritorului Gambetta”, pe care-l confundă cu Niccolo Machiavelli, acesta fiind, de altfel, celebru pentru acest principiu al succesului în parvenitism. Caţavencu este înfumurat şi impertinent atâta timp cât se află în posesia scrisorii, arma şantajului („Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!”), dar devine umil, slugarnic şi linguşitor atunci când pierde scrisoarea: „În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru!”.

Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, el conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic, Dandanache, fără nici un scrupul.

Profesiile de avocat şi gazetar îi favorizează demagogia – „nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină”, fiind un personaj semidoct, dar infatuat, plin de importanţă.

Firea de mahalagiu, de palavragiu a lui Caţavencu derivă chiar din numele său, întrucât caţă înseamnă persoană răutacioasă, cicălitoare, iar cuvântul caţaveică numeşte o haină cu două feţe, de unde reies, indirect, ipocrizia şi demagogia individului.

            Este ipocrit, teatral, sentimental, plin de sine şi dovedeşte un tupeu ieşit din comun. Cât timp este stăpân pe situaţie este inflexibil, orgolios, agresiv, refuzând orice propunere şi încercând să-şi impună pretenţiile. Când situaţia se schimbă şi îi este nefavorabilă, devine umil, neputincios şi acceptă fără nici o împotrivire toate condiţiile.

 

 

Personajul Ghiţă Pristanda

 

– personaj de comedie

– slugarnicul profitor

 

 

            Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, este tipul servitorului, al omului slugarnic. Replica lui „curat”, devenită un tic verbal, reliefează această dominantă a caracterului său – servilismul – şi este totodată o sursă a comicului de limbaj.

            Servilismul său este unul umil, dar Pristanda urmăreşte prin acest mod de comportare unele avantaje, pretându-se la mici furtişaguri, conducându-se după principiul enunţat de soţia sa: „pupă-l în bot şi-i papă tot că sătulul nu crede la ăl flămând”. El este, după cum recunoaşte, unealta docilă a celor trei – Tipătescu, Zoe şi Zaharia – „omul nostru”, cum spune prefectul.

            Pristanda ascultă şi execută orbeşte ordinele stăpânilor, ajungând până la încălcarea legii atunci când îl arestează şi-l terorizează pe Caţavencu, în ciuda protestelor acestuia, sau atunci când obţine venituri ilicite din afacerea sa cu steagurile. Şefii sai trec însă cu vederea aceste nereguli atâta timp cât le serveşte interesele şi le este supus.

            Este „scrofulos la datorie”, dar el transformă datoria în acţiuni menite să-i aducă anumite profituri. Este conştient că trebuie să-şi servească şeful, nu din conştiinţa „misiei”, ci mai ales dintr-o etică susţinută de interesul personal: „famelie mare, renumeraţie mică, după buget”. Funcţionar servil, încalcă legea din dispoziţia superiorilor şi-l arestează abuziv pe Caţavencu, deoarece primise ordin „verbal” de la conu Fănică: „curat violare de domiciliu, da umflaţi-l!”.

            În ciuda servilismului afişat faţă de stăpânii săi prin modul de adresare, prin modul de a acţiona etc., Pristanda e capabil să-i trădeze dacă s-ar întampla ca Nae Caţavencu să fie ales.

            Poliţaiul nu este un ingenuu, dar nici o canalie, ci doar un şmecher care ştie să profite de bunăvoinţa interesată a stăpânilor, să le speculeze slăbiciunile şi situaţiile delicate în care aceştia se află. El se află în dubla ipostază: de profitor şi de persoană de care se profită.

Pristanda este ridicol. Este arogant sau umil, în funcţie de împrejurări, pendulează cu o şiretenie primitivă având ca centru de greutate propriul interes. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, slugarnic, se pune bine şi cu Nae Caţavencu în eventualitatea că acestuia i-ar izbuti şantajul şi-l măguleşte fără jenă, după ce, în prealabil, îi percheziţionase casa căutând scrisoarea de amor şi îl arestase abuziv.

Incultura, lipsa de instrucţie sunt evidenţiate, deformează neologismele – „bampir”, „famelie”, „catrindală”, „scrofulos”, „renumeraţie” –, are ticuri verbale („curat”) care frizează prostia. Alăturarea cuvântului „curat” altor cuvinte, evidenţiază un nestăpânit servilism, făcându-l penibil şi ridicol: „curat mişel”, „curat murdar”, „curat condei”, „curat ca un câine”, „curat violare de domiciliu”, „curat constituţional”.

CĂDEREA „BASTILIEI” SOCIAL DEMOCRATE – ORAŞUL FĂGET

„În viaţă există două tragedii,

una este să nu obţii ceea ce-ţi doreşti, cealaltă să obţii”

(G.B. Shaw)

 

 

 

A zecea pierdere consecutivă de alegeri anticipate în localităţile judeţului Timiş – unde PD-L a ajuns să reprezinte „dublul” PSD-ului – poate constitui „începutul sfârşitului”. Nici vizita de sprijin a preşedintelui partidului, dl. Mircea Geoană, însoţit de miniştri, secretari de stat şi de activişti politici renumiţi din sudul României, nici eforturile supraomeneşti „materiale” şi „morale” ale liderilor organizaţiei judeţene, în frunte cu primul vicepreşedinte Sorin Grindeanu şi vicepreşedintele-director de campanie Adam Crăciunescu, nici rugăminţile preoţilor din toate bisericile din zonă nu au adus „pacea şi mulţumirea sufletească” preşedintelui Ilie Sârbu care a crezut, a sperat, s-a rugat pentru salvarea partidului de mânia conducerii centrale de după prăbuşirea Clujului şi, acum, de după prăbuşirea Făgetului.

„Am pierdut tot ce se putea pierde”, spunea nu demult un lider PSD. Lipsa unei strategii bazate pe mesaje credibile, adevărate, pe promisiuni posibil de realizat, a unei conduceri formate din oameni cu mare capacitate organizatorică, cu aptitudini de convingere, este cauza principală. Organizaţia Timiş are lideri superficiali, incompetenţi, cu imagine şifonată, al căror gând se rezumă la „ce le dăm să ne voteze?”.

Au dat, n-au dat; au convins, n-au convins – cert este că au pierdut şi pot să uite pentru mult timp „FĂGETUL de stânga” al d-lui ION ILIESCU.

În 2000, candidatul PSD la primăria Făget era votat de 3.088 de alegători, în 2004 de 2.880 de alegători, în 2008 de 1.803 de alegători (turul I), iar în 2009 de 2.015 alegători (turul II).

 

„SUCCESURILE” ECHIPEI EXECUTIVE

SÂRBU – GRINDEANU – ŢÂŢU – CRĂCIUNESCU

ÎN PERIOADA 2004-2009

 

 

1.      În 2004, PSD-ul avea 51 primari, azi are 23 (mai puţin de jumătate), ceea ce reprezintă 23,4% din total primari în judeţul Timiş.

2.      În 2004, PSD-ul deţinea puterea în oraşele Sânnicolau Mare, Făget, Gătaia, Recaş, Buziaş, Deta – azi a rămas numai cu Buziaşul.

3.      În perioada de când partidul este condus de această echipă s-au pierdut alegerile preliminare în 10 localităţi pesediste, în cel mai ruşinos mod, în unele obţinându-se voturi de ordinul zecilor din mii de voturi totale.

4.      În 2008, comparativ cu 2004, PSD Timiş a obţinut mai puţine voturi cu:

–        la alegerile pentru consiliile locale – 17.257 (- 24,8%);

–        la alegerile parlamentare (la nivelul judeţului Timiş):

·        Camera Deputaţilor – 32.039 (- 38,7%);

·        Senat – 33.982 (- 39,2%);

–        la alegerile parlamentare (Timişoara):

·        Camera Deputaţilor – 14.730 (- 45,3%);

·        Senat – 16.492 (- 48,4%).

 

5.      Restructurarea şi întărirea organizaţiilor locale este o poveste pentru PSD Timiş care a pierdut peste 6.000 de membri (de fapt, evidenţa membrilor de partid este ireală, inexactă, inventată pentru cea mai mare parte din organizaţiile locale).

6.      Cele mai mari pierderi ale organizaţiei PSD Timiş din 2008 sunt fără îndoială:

–        pierderea preşedenţiei Consiliului Judeţean pentru bâjbâiala în nominalizarea candidatului Bojin Titus şi apoi, din cauza votului uninominal, intrarea în cursă fără convingere şi voinţă, de circumstanţă, a preşedintelui partidului al cărui vis era „un nou post de senator şi ministru dacă nu se poate viceprim-ministru” (sprijin indirect pentru C. Ostaficiuc);

–        pierderea postului de primar la Timişoara, datorită aruncării în luptă a subsemnatului cu o lună înainte de alegeri, după ce preşedintele Ilie Sârbu s-a bătut „cu piatra-n piept” doi ani de zile că el este candidatul (sprijin indirect pentru Gh. Ciuhandu); s-a alergat după doi iepuri şi nu s-a prins nici unul;

–        pierderea postului de primar la oraşul Sânnicolau Mare pentru că Ilie Sârbu a aruncat în luptă un director al grupului Fangmeier, pe Cărpenişan, care a pierdut „bine mersi”;

–        pierderea primăriilor din marile comune Racoviţa, Belinţ, Becicherecul Mic, Satchinez, Lenauheim, Sânmihaiu Român şi altele;

–        pierderea a cel puţin unui post de deputat în Timişoara;

–        destructurarea organizaţiei municipale de către conducerea interimară, mai bine zis de către Sorin Grindeanu şi Anton Cristian cărora li se poate imputa neobţinerea a cel puţin 14.000 de voturi la alegerile parlamentare din noiembrie pentru faptul că au schimbat întreaga structură organizatorică în timpul precampaniei şi campaniei electorale numai din răutate şi dispreţ.

 

Vinerea trecută, dl. Preşedinte Mircea Geoană, deşteptat, din „somnul” atotputerniciei Partidului Social Democrat, de rezultatele obţinute în ultimele lupte electorale grele, a lansat „Marea bătălie pentru cucerirea Ardealului şi Banatului” declarând, cu seriozitatea-i bine cunoscută, următoarele:

„Ofensiva noastră are ca obiectiv transformarea PSD în cel mai important partid din Ardeal şi Banat. În cei 20 de ani care au trecut de la Revoluţie, pierderea de electorat pe care a înregistrat-o PSD în Transilvania se datorează greşelilor făcute de la Bucureşti”.

Susţin pe deplin acest lucru, D-LE PREŞEDINTE, pentru că şi eu, ca şi marea majoritate a membrilor de partid adevăraţi ai PSD, suntem dezamăgiţi, amărâţi şi indignaţi de „autodistrugerea” partidului din motive greu de înţeles printre care:

–        Sfidarea statutului aprobat de Congres – de către oamenii din conducerea partidului şi de către preşedinţii organizaţiilor judeţene. Excluderile din partid ale unor membri pe motiv că nu respectă dictatura liderilor, în absenţă şi fără a se face o minimă cercetare, permisiunea (fatidică pentru partid) dată unor preşedinţi de organizaţii judeţene de partid de a ocupa 3-4 funcţii în partid şi în stat, de a conduce organizaţiile judeţene de la locuinţele lor din Bucureşti, de a decide în numele organizaţiilor judeţene fără a avea cel mai simplu mandat, de a instaura dictatura în partid, de a impune în funcţii ale administraţiei publice persoane cercetate penal, persoane incompetente, dar dispuse să plătească (ei sau patronii lor), de a permite propagarea şi consolidarea nepotismului, de a subjuga partidul baronilor locali care mai nou se plimbă prin parlament şi guvern ca la ei acasă, trăgându-şi „sforile” pentru atingerea intereselor meschine.

–        Lipsa unei strategii de restructurare şi consolidare a partidului – la nivel central şi teritorial – şi „propăvăduirea” aşa-zisei autonomii a organizaţiilor judeţene a dus la transformarea organizaţiilor teritoriale în „feude” ale liderilor locali, adevăraţi „DREGĂTORI” pentru care lozinca „PARTIDUL SUNT EU” este adusă la rang de lege. Partidul şi-a pierdut „motorul” de la maşina organizatorică care este de mult în „pană de motor”.

–        Liderii de la nivelul central al partidului sunt şi azi aceiaşi care erau şi acum 4 ani la sfârşitul guvernării Năstase când partidul se chinuia să-şi „dezlipească” eticheta de corupţie şi adunătură de baroni locali, mai toţi cu dosare la DNA după 2004. Ba mai mult, aceşti lideri, scăpaţi de „ghilotina DNA” prin NUP-uri cu cântec, sunt aproape „trecuţi” cu bagaje cu tot în cealaltă tabără protectoare.

–        Tolerarea şi încurajarea formării de noi şi noi grupări în partid (Cluj, Craiova, Bacău, Constanţa, Focşani, Alexandria, Slatina, Bucureşti) a deschis drumul spre diversiuni, şantaje, imixtiuni în deciziile BPN-ului şi Comitetului Executiv Naţional.

 

De ce ar trebui bănăţenii să voteze PSD-ul din Timiş şi, implicit, din România?

 

–        Ca să susţină persoane bolnave de cultul personalităţii, mai abitir ca pe vremea lui Ceauşescu?

–        Ca să asiste la promovarea în serviciile publice deconcentrate a unor indivizi care au mai fost „şefi” şi despre care se ştie că au multe probleme cu moralitatea sau sunt impuşi de sponsorii partidului?

–        Ca să asculte minciunile liderilor inapţi a avea un discurs bazat pe adevăr, pe sinceritate, pe un mesaj credibil?

–        Ca să susţină pe cei pentru care numai „banul” contează, pe cei care sunt „marionetele” şi „simbriaşii” grupurilor economice de interese din judeţ, pe cei care dacă nu sunt agramaţi, analfabeţi, inculţi, sunt incompetenţi, imorali şi ipocriţi?

–        Ca să susţină indivizi care seamănă cu „prostituaţii politici” aflaţi în alianţe, coaliţii şi acorduri cu toate formaţiunile politice, în acelaşi timp, numai şi numai pentru a nu pierde „ciolanul şi a-şi rezolva interesele lor şi ale sponsorilor lor”?

 

E greu, d-le Preşedinte Mircea Geoană, să readuceţi la suprafaţa apei social democraţia din ARDEAL şi BANAT. Aici nu prind raţionamentele de tip Vanghelie, Hrebenciuc, Toma, Constantinescu, Oprişan, Mazăre şi alţii. Aici nici măcar „adepţii” Grupului de la Cluj, Rus, Dâncu, Sârbu etc., nu au reuşit să facă nimic, dimpotrivă au scufundat corabia social democrată gândindu-se numai la salvarea şi binele lor. Singura salvare de la „înec” sau de la „căderea în neant” este adevărata reorganizare a filialelor judeţene din ARDEAL şi BANAT care trebuie să plece de la o analiză profundă, reală, curajoasă, raţională, dreaptă şi intransigentă în faţa dumneavoastră personal, cel mai puternic om din partid, în conferinţe în care oamenii să fie lăsaţi să vorbească, să spună adevărul, să arate care sunt „nemernicii” care au compromis şi compromit partidul. După ce-i veţi asculta pe toţi, şi pe membrii actuali şi pe cei înlăturaţi pe nedrept, veţi putea decide unde este „piesa defectă”, unde este „rotiţa” care învârte angrenajul înspre înapoi şi nu înainte.

Atâta timp cât conducerea centrală nu va înţelege ce se întâmplă cu adevărat la baza partidului, în organizaţiile locale şi teritoriale, partidul va urma drumul spre înapoi.

Dizolvarea organelor de conducere judeţene din ARDEAL şi BANAT şi organizarea de alegeri democratice prin vot secret, după dezbateri libere şi deschise protejate de intenţii dictatoriale sau şantajiste, aflate sub protecţia conducerii centrale a partidului, sunt singurele măsuri de urgenţă care pot să mai schimbe ceva înainte de alegerile europarlamentare şi prezidenţiale din acest an.

Încredeţi-vă în oamenii de la baza partidului şi nu în perfizii care vă înconjoară, vă mint şi vă compromit în faţa sutelor de mii de membri ai partidului!

 

„A te încrede într-un perfid,

înseamnă a-i da putinţa de a face rău”.

(Seneca)

 

 

 

P.S.  „Vinovaţii fără vină” pentru pierderea alegerilor la Făget sunt Sorin Grindeanu – prim vicepreşedinte al partidului, Adam Crăciunescu – director de campanie şi Ţâţu Nicuşor – secretar executiv care, dând dovadă pentru a nu ştiu câta oară, de „capacitate organizatorică şi ataşament faţă de strategia grupului de la Cluj” de „a transforma PSD-ul într-un partid conexabil” (expresia aparţine ideologului grupului, dl. Dâncu, şi a fost expusă activului de partid în anul 2006 la Timişoara), au reuşit să se afirme, sper!, pentru ultima oară.

              Demisia de onoare, domnilor, pentru că aţi reuşit să „conexaţi” partidul la toate partidele din Timiş!